Monte Cristo vs Wikileaks
Fapt e că am o simpatie constantă faţă de Contele de Monte Cristo. Nu pentru răzbunare în sine, nu pentru candoarea lui iniţială şi nici pentru norocul comorii descoperite la ţanc – ci pentru că Edmond Dantès arată că omul, într-adevăr, adesea e sub vremi, dar (în ciuda a ceea ce scria cronicarul nostru) nu e obligatoriu să rămînă acolo. Monte Cristo urzeşte tot ce-i condamnabil într-o societate civilizată: şantajează la greu, cumpără oameni, manipulează presa – şi, totuşi, rămînem alături de el pînă la capăt, pentru că el face aceste nelegiuiri în numele legitimei sale răzbunări. Iar ce-l încîntă pe cititor în această revanşă este că inamicii lui Dantès, cu toată viclenia, ticăloşenia sau complicitatea lor, habar n-au de ceea ce li se pregăteşte.
Un alt erou pe care-l simpatizez necondiţionat e bătrînul Santiago – by Hemingway –, cel ce iese în largul coastei cubaneze ca să prindă peşte. Aşteaptă 80 de zile; visează un milion de visuri; retrăieşte cîteva vieţi. Iar cînd, în final, peştele-spadă – uriaş cît comoara lui Monte Cristo – muşcă momeala, începe lupta. La un capăt al firului e omul: vlăguit şi vulnerabil; la celălalt capăt este universul/viaţa: impredictibile, incontrolabile. Dar Santiago nu cedează; victoria va fi a lui. Nu contează că apar rechinii, nici că din uriaşul peşte rămîne un uriaş schelet. Bătrînul învinge marea, şi nu invers.
Ei bine, atît Contele de Monte Cristo (apărut pe la 1850) cît şi Bătrînul şi marea lui Hemingway (publicat un secol mai tîrziu) au avut şansa că pe vremea lor nu exista Wikileaks! Imaginaţi-vă trama lui Dantès dacă el ar fi fost avertizat, la început, despre ce coc inamicii săi; sau dacă, mai apoi, adversarii săi ar fi fost avertizaţi asupra a ceea ce Dantès le pregăteşte. Sau imaginaţi-vi-l pe bătrînul Santiago despovărat de secret – adică ştiind de la bun început că rechinii îi vor devora captura. S-ar fi ales praful de victoria sa – şi de nuvelă.
Aşadar, 251.287 de documente au fost devoalate pe Internet la data de 28 ale lunii trecute. Ele-s datate între 1966 şi februarie 2010.
Documentele, însumînd 261.276.536 de cuvinte, provin de la 274 de ambasade şi misiuni ale SUA din lume; dintre ele, 15.652 sînt clasificate „secret“, 101.748 sînt „confidenţiale“, iar 133.887 nu erau clasificate (sînteţi mai fericiţi că v-am dat cifrele astea?). În teribila poveste Wikileaks văd un simptom al maladiei postmodernităţii noastre. Este de la sine înţeles că nu aştepţi de la un mass-medium – iar Internetul e unul – să păstreze un secret. A cere presei să păstreze confidenţialitatea e o contradicţie în termeni. Nu media sînt responsabile de securitatea dosarelor guvernamentale – ci guvernele. Într-o epocă a transparenţei clamate universal, ce poţi să reproşezi unor computero-maniaci care – cine ştie cum – au spart 7X7 lacăte şi au ajuns să smulgă piese de sub pecetea tainei?
Problema este că s-ar putea să ni se acrească de atîta transparenţă! Episodul Wikileaks mi se pare atît de dăunător şi de absurd, încît – cu riscul de a-i deranja pe adepţii adevărurilor pure – adaug că nu văd nimic bun în aceste dezvăluiri. Dacă Creatorul nostru – fie pe linie dumnezeiască, fie pe linie darwinistă, cum doriţi – ar fi vrut să n-avem secrete unul faţă de altul, ne-ar fi dat capacitatea de a ne citi gîndurile. Nici n-am mai fi vorbit între noi. Ne zăream, ne scanam pe sub sprîncene, ne gînguream telepatic şi bye bye, bonjour, fiecare-şi vedea de treaba lui. Pe de altă parte, mi se pare atît de incontestabil că secretul are şarmul lui încît nici nu ştiu cum aş putea s-o scriu aici mai bine. Aş putea da exemple din istorie sau din prezent; aş putea presupune că, dacă am citi în mintea apropiaţilor noştri (familie, colegi etc.), probabil că i-am ucide pe jumătate dintre ei, iar apoi ne-am sinucide bucuroşi. Amintesc doar un lucru, pe care bărbaţii îl cam ştiu: crăpătura din croiul unei fuste întinse pe-o coapsă e mai interesantă – pentru că ascunde ceva – decît o duzină de bikini & sutiene vizibile ceas de ceas. Eu aşa citesc episodul biblic al izgonirii din Rai: dacă ne-ar fi dat azi să umblăm goi pe străzi, cred că rasa s-ar cam stinge în cîteva generaţii – şi nu neapărat din cauza frigului.
Iar întrebarea crucială în povestea Wikileaks mi se pare a fi: cui prodest? Cui şi la ce foloseşte că iau americanii, astfel, un bobîrnac în nas? Foloseşte cumva democraţiei în lume? Mira-m-aş! Wikileaks nu înseamnă transparenţă, ci tocmai opusul: dacă în jurul nostru s-ar dezvălui totul, vom cădea în cea mai neagră opacitate. Fără secret nu poate exista diplomaţie. Fără mister vom privi fără să înţelegem, vom fi inundaţi de informaţii care nu ne vor furniza cunoaştere (ci doar dubii) şi vom vorbi fără să comunicăm. Iadul pe Pămînt.
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa este Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. El scrie pe blogul Geopolitikon.