Mitocănia triumfătoare

O raită cu maşina prin Bucureşti îţi dă impresia unei respingătoare dezordini, ca şi cum oraşul ar fi lăsat la cheremul unor descreieraţi care joacă tontoroiul pe un maidan. Ca să fie maidan, se dărîmă în neştire sau se lasă paragina să roadă casele vechi, în locul cărora se vor ridica noile clădiri, enorme, impersonale, anonime. Succesul acestei strategii îl asigură complicitatea primarilor cu viitorii investitori, care îşi împart între ei zonele de reconstruit. De pildă, în Şoseaua Viilor s-a răspîndit capitalul turcesc, cu firme mici, cu bani puţini. Proiectele inovatoare ameninţă să se extindă şi în cartierul vecin, Gramont, unde, alături de case de secol XIX, se mai pot vedea exemple de arhitectură modernă din anii 1930. Numele acestui cartier vine de la un ofiţer francez care fusese aghiotant al lui Alexandru-Vodă Ghica, colonelul Antoine-Louis de Grammont (1797-1851), despre care există o teză de doctorat (în ziua de azi se poate scrie o teză despre orice). De acolo am aflat că, schimbîndu-şi titlul de viconte cu rangul indigen de mare logofăt, nobilul emigrat se autohtonizase prin proprietăţile imobiliare bucureştene pe care le-a dobîndit. Ele se întindeau, cu vii şi cu heleşteu, între Sebastian, Parcul Carol, Calea Rahovei şi Piaţa Regina Maria, pe suprafeţe care totalizează cca 390.000 m2. Să trecem, dintr-un salt, din Capitala dinainte de Unire, unde era posibil un asemenea domeniu funciar, în Bucureştii lui Piedone. În faţa cimitirului Eroilor şi a celorlalte care urmează, Bellu, Catolic etc., se înşiră un fel de momîi de lemn cîinesc şi pietroaie care vor să fie o contribuţie "artistică" la înfrumuseţarea oraşului: un elefant, un urs, nişte mineri cu tîrnăcopul ridicat şi nenumărate tufişuri torsadate. La fiecare scrie: "Spaţiu verde" şi semnează Piedone, ca să se ştie cui datorăm aceste năzbîtii care costă enorm. E aşa de stupid că amuţeşti privindu-le. Răspunderea revine acelei instituţii care se cheamă ADPP, adică Amenajarea Domeniului Public şi Privat, şi bineînţeles popularului edil căruia, în ajun de alegeri, popii din cartier îi făceau reclamă împărţind, în pungi de plastic, pui şi napolitane! Bani şi iar bani curg ca dintr-un robinet, fără să se întrebe nimeni de unde şi pentru cine. Maşina trece mai departe, pe sub dealul Văcăreştilor, unde este acum un talcioc, Mărţişorul rămîne în stînga, ascuns în dosul blocurilor. Cartierul Lemaître de altădată, unde ar fi fost de păstrat atîtea piese reuşite de arhitectură industrială, este sfîrtecat de intervenţiile din ultimii ani şi dominat de faţada Universităţii Creştine "Dimitrie Cantemir". Iarăşi o maşină de făcut bani, sub un nume care ia în deşert credinţa strămoşilor noştri şi amintirea unui mare învăţat care n-a avut nici o diplomă. Am ajuns în zona străzilor Negustori şi Sfinţilor, care ar trebui să fie o insulă rezervată aspectelor celor mai graţioase şi încă neşterse din peisajul urban specific pentru vechea Românie. În realitate, o mulţime de case de pe Negustori, închise şi părăsite de ani de zile, arată tot mai uzate, iar str. Sfinţilor mişună de o populaţie mizeră şi sălbăticită. Vegetaţia a crescut nestăvilită din caldarîmul curţilor, ascunzînd prin desişul ei faţadele care s-au dărăpănat. La colţul cu Negustori, imobilul cu nr. 15 de pe Mântuleasa a fost atacat de demolatori. Casei din faţă i s-a scos acoperişul, iar faţada la stradă, cu dantelăria din jurul ferestrelor, mai poate fi văzută doar cîteva zile, ca şi frumoasa feronerie a uşii de intrare din curte. În spate, o altă casă, în stil românesc, cu frontonul ornat în teracotă, arată, prin geamurile sparte, că o aşteaptă aceeaşi soartă. N-am timp să caut ale cui au fost aceste opere de artă care încă mai supravieţuiau. Peste drum de ele este biserica Mântuleasa, monument istoric, avînd dreptul la un spaţiu de protecţie în jurul său: aşadar, a înălţa pe locul acestor case condamnate un bloc gigantic ar fi o sfidare a legii.