Marx, Mubarak și revoluția română
Recentele tulburări din Tunisia şi – mai cu seamă – Egipt au avut un efect interesant asupra presei române. Vreme de cîteva zile, în programele televiziunilor de ştiri gîlceava internă – repetitivă şi predictibilă oricum – a făcut cîţiva paşi în spate, lăsînd ceva loc pentru discutarea unor subiecte ale actualităţii internaţionale, inedite. Evident, nu toată lumea a fost mulţumită: unii au spus că prea se insistă pe Mubarak & Egipt, în timp ce noi avem treburi mai importante de reglat acasă. Alţii au spus că, dimpotrivă, ar trebui încă şi mai mult insistat, doar-doar o veni şi altor popoare (vezi bine care: al nostru) dorul de o nouă revoluţie. În discursul public românesc există o perdantă inapetenţă pentru astfel de subiecte aşa-zis „externe“. Trebuie să aflăm că sîntem amînaţi la proba Schengen pentru a discuta puţin ce înseamnă asta.
Trebuie să explodeze o bombă la Moscova, trebuie să cadă un bloc (sau două) la New York sau trebuie Berlusconi să aibă aventuri cu o stripteuză... două... şapte... pentru ca teme de aiurea să pătrundă la noi în buletine de ştiri. Catastrofele aeriene par a fi singurul lucru care cît de cît ne fac a tresări – şi chiar şi atunci prima întrebare pusă este dacă „au fost sau nu români la bord“ –, de parcă noi chiar am fi un stat care se perpeleşte de grija propriilor cetăţeni!
Totuşi, eu văd partea plină a paharului. Insistînd mai mult pe fermentul contestatar ce a contaminat Nordul Africii şi pare a bate către spaţiile de la Est de Mediterana (situaţia e încă neclară la ora la care scriu), media româneşti – televiziuni, ziare, bloguri etc. – au făcut foarte bine. Ele s-au ancorat într-o tendinţă a modernităţii, devenită loc comun în lumea civilizată: societatea globală este prea mică pentru ca ştirile „externe“ să fie separate de cele „interne“. Dacă unul din zece chinezi şi-ar cumpăra mîine un pulover de bumbac, preţul bumbacului la bursa din Londra creşte poimîine şi, pe cale de consecinţă, răspoimîine un tricot altădată ieftin devine choix de luxe la Botoşani. Dacă recolta de porumb a Statelor Unite are scădere doi ani la rînd, polenta italiană va fi mai apoasă. Dacă Frăţia Musulmană ar închide, să zicem (bat în lemn!), Canalul Suez, benzina din coupé-ul primarului Mazăre ar deveni prohibitivă. Exemplele abundă; sîntem atît de legaţi unii de alţii încît prinde bine să fim mai la curent unii despre alţii.
La începutul anilor ’60, sociologul canadian Marshall McLuhan prevestea că radioul şi televiziunea vor şterge graniţele dintre oraşe, ţări, popoare – de aici, convingerea lui că trăim într-un sat planetar. Şi încă McLuhan nu ştia urmarea: televiziune prin cablu, sateliţi care revoluţionează imaginea & sunetul, calculator portabil cu ieşire la Net, telefonie celulară, Facebook, Twitter etc. Săptămîna trecută, politologul Zbigniew Brzezinski avansa (pentru Newsweek) opinia că agitaţia proletariatului industrial al lui Marx (de acum un secol) şi agitaţia tineretului arab din ţări cu şomaj mare (de azi) au multe puncte comune – dar şi o mare diferenţă: în timp ce emulii lui Marx erau fragmentaţi în entităţi locale care cel mult dacă profitau de telefon sau telegraf, astăzi emulii lui Mubarak, ca şi adversarii acestuia, se adună în/prin spaţiul infinit şi totodată intim al Internetului. Impulsul contestaţiei este asemănător. Dar viteza a crescut exponenţial.
Închei prin a spune, în plus, că poate ar trebui să fim mai prudenţi atunci cînd comparăm acest ianuarie egiptean cu acel decembrie românesc de acum 20 de ani. Recunosc, similitudinile sînt numeroase – şi tentante. Dar Istoria, ca atare – în ciuda a ceea ce spunea Marx –, nu se repetă, chiar dacă farsele şi tragediile ei ne dau adesea un ameţitor sentiment de déjà-vu. E greu de spus cum ar fi reacţionat Ceauşescu sau adversarii lui dacă epoca lor ar fi avut la îndemînă Internetul şi photoshop-ul. E greu de spus cum s-ar mai fi adunat egiptenii în Tahrir Maidan dacă ar fi comunicat între ei prin scrisorele deschise de cenzură.
Timpul nemaiavînd răbdare, asistăm la o clară schimbare de paradigmă: într-atît accelerată, Istoria devine încă şi mai imprevizibilă decît era. P.S. Nesomnul naţiunii naşte proştii (sub clar de lună!). Recent, TV-şpagatistul autosuficient Mircea Badea se întreabă: „De ce cineva sănătos la cap ar fi interesat de ceea ce spune Cioroianu?“. Într-adevăr, mare enigmă! Dacă îl chinuie, MB îşi poate întreba şefii. Sau îl poate beşteli pe Mubarak, că şi-a anunţat cvasi-retragerea la concurenţă cu „gura“ lui. Dar nu e vina dlui Badea! Ci a legii gravitaţiei – făcînd zîmbăreţul prea multe şpagaturi, mintea i-a coborît spre zone ce au de-a face mai puţin cu Nordul Africii şi mai mult cu Sudul buricului.
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa este Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. El scrie pe blogul Geopolitikon.