Mamaie, ce tînără (şi ce murdară) eşti!

O întrebare pe care ar trebui, cred, să ne-o punem mai serios este aceea dacă, realmente, noi avem o cultură a mării şi un sentiment aferent în raport cu aparenta nemărginire albastră din sud-estul ţării. Autorul acestor rînduri se teme că nu avem – şi îşi bazează aprehensiunea pe observaţii empirice accesibile oricui: de la lipsa unei flote naţionale şi pînă la strania imposibilitate de a consuma, în restaurantele noastre (măcar pe litoral!) peşte din Marea Neagră. E clar că ai o problemă dacă ai Universitate Maritimă (şi una bună, se pare), dar nu ai nave sub pavilion pentru absolvenţii ei; şi e clar că ceva nu merge atunci cînd, la o cherhana din Constanţa, peştele pe care-l poţi stropi cu lămîie este pescuit din Mediterana şi cumpărat de la Metro (ca şi lămîia). 

Staţiunea Mamaia este, în acest sens, emblematică. La drept vorbind, ea-i una dintre cele mai „tinere“ staţiuni ale ţării (în comparaţie cu Sinaia „regală“, de exemplu). De fapt, Dobrogea ca atare e proaspăt intrată în geografia ţării (după 1878) – şi, se pare, aceşti 130 de ani de istorie recentă fost-au insuficienţi pentru a face din noi un popor al mării, precum portughezii, olandezii sau grecii. Ceea ce numim azi Mamaia turistică apare abia după Primul Război Mondial, fiind o vreme reşedinţa de vară a cuplului regal Ferdinand & Maria. Primul hotel demn de acest nume apare la mijlocul anilor ’30 – actualul Rex (ex-Internaţional, pe vremea comunismului), ridicat atunci în onoarea regelui Carol al II-lea. Zona de Sud a staţiunii (spre Constanţa) s-a dezvoltat turistic în anii lui Gheorghiu-Dej; iar zona de Nord (spre Năvodari) îşi datorează majoritatea hotelurilor „epocii“ Ceauşescu. În schimb, actualul talmeş-balmeş tîrtănesc din Mamaia se datorează în exclusivitate epocii noastre. Sărmana Mamaia pare a-şi ispăşi azi bunul renume pe care-l avea în anii comunismului. Atunci, Mamaia nu era o staţiune populară (în sensul că nu aici se ajungea cu bilete „prin sindicat“), ci avea un oarecare ştaif, întreţinut de români cît de cît subţiri şi de străinii ce mai veneau pe la noi. Nepoţii noştri, cînd vor rescrie istoria secolului al XX-lea românesc, vor observa probabil că pînă şi miliardarul american dintr-o notorie comedie cu Amza Pellea – de la finele anilor ’70 – era cazat, pasămite, la Hotelul Vega din Mamaia (chiar dacă filmările aveau loc la Intercontinental – Bucureşti!). 

Azi, Mamaia e raiul spărgătorilor de seminţe, al băutorilor de bere la pet care-şi tîrîie şlapii şi-şi saltă mîndri maioul deasupra burţii – cît să le admire întreaga faleză buricul bulbucat –, al relativelor domnişoare care se fotografiază cu o mînă-n şold sub palmieri, al cerşetoarelor care alăptează la vedere în pragul şaormeriilor, alături de ciungi & ologi care se tînguie, al cîinilor vagabonzi hrăniţi de chiar ocupanţii de la parter ai hotelurilor de două stele şi al puberilor semidrogaţi de weekend care fie se fotografiază rezemaţi cu fesa de cîte un Lamborghini, fie chiar conduc acele maşini. Cum se face că toţi aceştia îşi dau întîlnire la Mamaia? Simplu: în media de la noi, Mamaia pare a fi singura staţiune maritimă naţională: de la buletinul meteo al televiziunilor şi pînă la foile de varză putredă ale tabloidelor, mesajul este unul singur: aut Mamaia, aut nihil! Mai cu seamă presa mondenă i-a făcut staţiunii un portret de bîlci, ceva între un bordel al VIP-urilor şi un Monte Carlo carpatin. În realitate, Mamaia nu-i nici una, nici alta – ci o staţiune schizoidă, cu valuri de presupuşi turişti care roiesc cu sacoşe în mîini, ca să vadă unde sînt hamsii mai ieftine cu 50 de bani (drept care faleza s-a umplut de autoserviri şi băcănii, în locul restaurantelor – oricum proaste – care dau faliment) şi, în centru, cu un ceas cu clopote care – evident – nu merge (cînd mergea, clopotele cîntau melodia ardelenească „Noi sîntem români / Aici pe veci stăpîni“ etc.). Mamaia e portretul viu a ce pot face incultura, proasta-creştere şi mîrlănia dintr-o societate. Mamaia este orăşelul acultural prin definiţie: vreo trupă de teatru n-a mai trecut pe aici din vremuri imemoriale, singurul cinematograf din staţiune s-a transformat într-un (alt) club de noapte (staţiunea are mai multe cluburi decît coşuri de gunoi), iar dacă nu-ţi plac manelele eşti un om pierdut. Şi o fază concretă, ca să aveţi imaginea clară. Centrul Mamaiei, seara, pe la 22,30. O măturătoare saltă praful printre băncile din centru. Ajunge la o bancă pe care erau două femei/turiste, ce sporovăiau. „Fetele, vă ridicaţi puţin, să mătur şi eu sub bancă?“ – le zice măturătoarea. Iar cele două se ridică, docile. 

Vai de ţara care are, în staţiunea-i estivală fanion, asemenea măturătoare – ca şi asemenea turişti! 

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa este Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. El scrie pe blogul Geopolitikon.