„Mama răniţilor“ – ce titlu de onoare!
Era tot într-o primăvară, acum 136 de ani – în 1877. La sfîrşitul lui martie, cîteva detaşamente turceşti au trecut Dunărea, atacînd (mai bine zis, jefuind) orăşelul Bechet şi alte cîteva localităţi din sudul României. Găsind în aceasta un valid pretext, Bucureştiul a decretat mobilizarea generală – care avea să aducă sub arme vreo 100.000 de soldaţi, echipaţi prin grija statului şi prin subscripţiile publice pe care entuziasta societate românească, sub emoţie, le-a făcut posibile.
Pe 16 aprilie, România şi Rusia încheiau o convenţie militară, în urma căreia trupele ruseşti puteau traversa teritoriul românesc în drum spre Balcani. Pe 10 aprilie, relaţiile diplomatice dintre România şi Imperiul Otoman fuseseră rupte, iar tributul către Poartă din acel an a fost trecut în conturile Ministerului de Război, pentru a servi dotării armatei. Într-o sesiune extraordinară a Adunării Deputaţilor, pe 9 Mai era proclamată independenţa de stat a României, iar a doua zi – de ziua Dinastiei – au avut loc festivităţile Zilei Independenţei.
Armata noastră a fost dispusă la Dunăre şi primele planuri nu prevedeau intervenţia soldaţilor români dincolo de fluviu, ci numai apărarea graniţei ţării – cu atît mai mult cu cît, imediat ce trupele ruseşti s-au apropiat de Dunăre, turcii au început să bombardeze oraşele malului stîng, de la Calafat spre Călăraşi şi Brăila. În ultimele zile ale lunii mai, domnitorul Carol I şi ţarul rus Alexandru al II-lea au avut o întîlnire la Ploieşti – ocazie cu care partea rusă n-a solicitat ajutorul armatei române dincolo de Dunăre, deşi rezistenţa turcilor, acolo, se dovedise peste aşteptări.
Şi a început, astfel, unul dintre cele mai glorioase momente din istoria armatei române. La sfîrşitul lunii iulie, după două atacuri ruseşti, eşuate, asupra redutelor Plevnei, marele duce Nicolae (comandantul armatei ţariste în zonă) i-a telegrafiat domnitorului Carol I: „Turcii (...) ne dovedesc. Rog faceţi fuziune (...), dacă este posibil, treceţi Dunărea.“ Cunoscînd bine metehnele Rusiei – ca orice imperiu în expansiune, îndatoritoare atunci cînd avea nevoie de un aliat şi cinică după ce îşi atingea scopurile –, Guvernul României a cerut condiţii precise de colaborare. Rusia se obliga să respecte integritatea României (ceea ce, ulterior, n-a făcut), iar pe frontul războiului (în nordul Bulgariei de azi), trupele române vor alcătui Armata de Vest; la comanda acesteia, Bucureştiul n-a acceptat un general rus; comandantul a fost însuşi domnitorul Carol I, care-şi juca, astfel, marea carte a vieţii: miza era nu numai independenţa României, ci şi supravieţuirea incipientei dinastii. În fruntea unui solid corp de armată (35.000 de soldaţi, cu peste 100 de tunuri) şi sub tricolor, prinţul Carol I venea pe linia frontului din faţa Plevnei, în calitate de comandant suprem al trupelor româno-ruse.
Deloc paradoxal, în Europa vremii, armata română – a cărei instituţionalizare modernă era foarte recentă – a fost privită iniţial cu neîncredere. Statul major rus avea dubii că un astfel de aliat va fi de folos; comandanţii armatei turce erau convinşi că românii vor fi veriga slabă în alianţa creştină opusă lor; iar mediile diplomatice occidentale (şi mai ales britanice – Marea Britanie susţinînd în acel moment Turcia) acreditau ideea că prima care va ceda va fi tînăra şi în grabă mobilizata armată a lui Carol I.
Dar evoluţia de pe front a surprins. Cu entuziasmul de care un tînăr popor latin poate da dovadă în ceasurile sale bune, armata română a spart sistemul de apărare al Plevnei, în ultimele zile ale lui august, şi a cucerit reduta Griviţa 1. În spatele frontului, soţia domnitorului, Elisabeta – probabil cea mai cultă Primă Doamnă a ţării pe care românii au avut-o în toată istoria lor – organiza spitale de campanie şi participa nemijlocit la actele sanitare, invitîndu-şi toate doamnele de la Curte să facă la fel. Această implicare i-a adus Elisabetei supranumele de „mama răniţilor“. (Foarte mulţi români de azi confundă războaiele şi... reginele, şi cred că „mama răniţilor“ din folclorul popular ar fi regina Maria, care s-a comportat la fel pe frontul Primului Război Mondial. În realitate, originala „mamă...“ este regina Elisabeta, cu 40 de ani mai devreme.)
După cîteva atacuri în cascadă asupra unora dintre cele mai dificile puncte fortificate turceşti, în cursul toamnei, cetatea-cazemată Rahova a căzut în noiembrie, în faţa unui corp român de armată. La începutul lui decembrie 1877, cetatea Plevna capitula şi ea – iar generalul turc Osman Paşa îşi preda sabia. De faţă erau mai mulţi ofiţeri, dar şi mai mulţi soldaţi români şi ruşi – băieţi de la ţară, născuţi între coarnele plugului, sub ai căror ochi nu foarte ştiutori se schimba ceva din geopolitica Europei de-atunci.
Adrian CIOROIANU este decan al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti. Printre cele mai recente cărţi publicate: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.