Mădălin şi rostul educaţiei

Mădălin s-a născut imediat după Revoluţie, într-o familie oarecare din România. Părinţii lui se înscriu în categoria numeroasă a familiilor care, deşi se plîng, se descurcă. Aşa că l-au dat pe Mădălin la şcoală, dar n-au trecut niciodată pe acolo. Cînd i s-a plîns învăţătorul că nu prea învaţă, că nu prea e atent, că nu prea e disciplinat, mama s-a uitat chiorîş, gîndind că trebuie să aibă ceva cu Mădălin al ei. Şi a dus-o aşa pînă în clasa a VIII-a, cînd Mădălin, lăsat de capul lui, s-a trezit că nu mai are chef să meargă la nici o şcoală. Ai lui au aflat de decizie mult mai tîrziu, cum era şi firesc; au ridicat din umeri, iar tatăl i-a consolat împăciuitor pe toţi: „Lasă, bă, ce atîta şcoală? Nici eu n-am învăţat şi iată că am dă toate. Lasă, Mădăline, tată, că te ia tata ajutor de şofer şi să vezi ce dă bani facem...“ N-au mai apucat să facă bani împreună, că Mădălin s-a apucat să facă bani de unul singur. La 18 ani fuma ca „un turc“ şi era celebritatea satului: mai întîi a spart magazinul din sat, apoi a spart biserica, şi iar a spart magazinul, altă dată s-a bătut la miez de noapte cu unu’, doar aşa, să se distreze... Şi tot aşa... La rugăminţile părinţilor, ale neamurilor, ale rudelor, păgubiţii l-au tot iertat. Tatăl a scos, de fiecare dată, bani din buzunar şi a plătit „prostiile“ lu’ Mădălin.

Să-l certe? N-ar mai fi avut cum. Sau, ca să zicem aşa, au încercat şi cu binişorul, şi cu răul, da’ Mădălin era acum ditamai coşcogeamitea de om, de două ori cît mă-sa, o dată şi jumătate cît ta-su. Pe mă-sa o „făcea“ din vorbe: doar se prefăcea că se repede în părul ei şi femeia se chircea de frică. Cu ta-su era mai greu, da’ ameninţa că scoate cuţitu’, îl înjunghie şi fuge în Italia; cu soru-sa nici nu se obosea să stea de vorbă...

La 20 de ani, Mădălin trecuse prin viaţă doar luînd caimacul: n-auzise de Eminescu şi nici nu voia să audă; nu ştia ce este acela respect şi nici nu-l interesa prea tare; nu cunoştea valoarea lucrurilor pentru că nu construise niciodată nimic cu mîinile lui; nu ştia ce este responsabilitatea pentru că nu fusese niciodată tras la răpundere; nu-i prea păsa de consecinţele faptelor lui pentru că nu fusese niciodată lăsat să afle care sînt acelea. Părinţii îşi tot spuneau că-i tînăr şi că o să-i vină lui mintea la cap, într-o zi... Cînd se supărau prea tare, dădeau vina pe şcoală, chiar dacă recunoşteau tacit că Mădălin nu prea trecuse pe acolo.

Într-o noapte de vară, săptămîna trecută, Mădălin îşi înscrise în palmares o altă faptă. Să nu vă închipuiţi că s-a apucat de treabă. Nici gînd. Pentru că se plictisea, s-a hotărît să plece în Italia. Şi-a strîns frumos cele cîteva boarfe într-o valiză şi-apoi a ieşit la drum, să se dea mare... Şi, după cîteva beri, ţigări, vorbe mari... la miez de noapte, s-a trezit în curte la ţaţa Mariţa... O ştia pe ţaţă, erau, de fapt, un fel de rude, fusese de atîtea ori prin curtea ei, mîncase la masa ei, se jucase cu copiii ei... Şi-i trecu un gînd aşa prin minte, că dacă tot pleacă în Italia, măcar să plece „mulţumit“... Femeia îi deschise uşa, că doar îl ştia de copil şi nu-i trecu prin minte că... Ce-a urmat, vă închipuiţi.

Fapta lui Mădălin, însă, a aprins satul. Dimineaţa, la prima oră, de la mic la mare, toată lumea a aflat de aventura nocturnă a împieliţatului, doar că... Femeile îl blestemă şi-i „urează“ să nu mai iasă niciodată din puşcărie. Se tem pentru propria integritate, dar afişează un dispreţ suprem pentru alegere: „Auzi, fetică, ce s-a gîndit, dobitocu’, să facă? Nu putea, prostu’, să se ducă la una tînără? Găsea una tînără pe drum şi gata. Să potolea.“ Reflecţia uneia dintre ele pare ireală, ştiind că fapta este aceeaşi şi se pedepseşte în acelaşi mod. Şi este o infracţiune atroce. În schimb, bărbaţii, deşi admit că Mădălin ar trebui să fie pedepsit, pe deplin, pentru faptele sale, cred, însă, că de data asta ar merita ceva clemenţă. Ţaţa Mariţa ar fi de vină, că-şi vîntură curu’ în rochii scurte, şi-şi flutură părul pe uliţele satului, arătîndu-şi nurii... Şi cînd deschide gura... aţîţă pe toată lumea... Are vreo 65 de ani, ţaţa Mariţa asta, e văduvă de ceva vreme şi cu copiii zburătăciţi în toată lumea. Aşadar, singură şi în gura satului...

Pînă la urmă, lucrurile s-au cam rezolvat. Părinţii, neamurile, rudele s-au năpustit pe biata Mariţa şi-au rugat-o, cu dare de bani, să-l ierte pe „copil“ şi să-şi retragă plîngerea, că, nu-i aşa, e mare păcat ca „bietul Mădălin să înfunde puşcăria“ pentru o noapte de „amor“, cu cuţitul la gît, ce-i drept. Chiar şi copiii Mariţei s-au raliat cererii, gîndind că vor fi şi ei împărtăşiţi cu ceva. Şi, cu legea asta a medierii, Mădălin va scăpa ieftin. Gîndesc. Şi de data aceasta...

În orice societate, educaţia are rostul ei. Ignorînd-o, societatea produce Mădălini în serie, fără să se gîndească la consecinţele viitoare. Cazul acesta, pe care eu îl „trăiesc“ acum, împreună cu satul în care m-am ascuns de căldurile verii, îmi dă fiori. Aşa cum judecăţile şi prejudecăţile oamenilor mă sperie. Legea, educaţia, răspunderea sînt doar simple cuvinte, fără prea multă noimă pentru mulţi dintre locuitorii acestui sat, şi fără prea mare importanţă pentru generaţia lui Mădălin.

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.