Lux, cum priveşti înainte, pe stînga

Imaginaţi-vă că aveţi o avere confortabilă, astfel încît suma de 5 milioane de dolari să fie una de care să vă dispensaţi fără bătăi de cap. Ce-aţi face cu aceşti bani? Cantină pentru săraci? Burse pentru elevi? Apeduct în Africa Centrală? Probabil că aţi face şi aceste lucruri – după cum tot probabil este ca (în cazul în care aţi fi pasionat de ceasuri) la această oră să fiţi deja la Basel, în Elveţia, unde în fiecare primăvară, timp de o săptămînă, are loc cel mai mare salon internaţional de orologerie.

O nuanţă: Baselworld e cel mai mare salon de gen (în medie, 100.000 de vizitatori), pentru că sînt multe în lume, iar numărul lor creşte de la an la an. O dată pe an, Basel e un fel de Mecca a pasionaţilor de ceasuri – acolo se creionează tendinţele, se prezintă noile colecţii, se dă de-a dreptul tonul în moda acestor accesorii de la mîna stîngă. Bijuteria salonului din acest an, cum ziceam, a fost un ceas Hublot încrustat cu 1282 de diamante, cu preţul de 5 milioane de dolari. Veţi spune că e o aiureală să dai atîţia bani pe un simplu obiect, fie el şi bijuterie. Depinde ce înţelegeţi prin „bani“, depinde ce înţelegeţi prin „aiureală“. Aşa cum timpul se dilată în funcţie de viteză, la fel – de la cîteva miliarde în sus – şi dolarul capătă noi dimensiuni. În toată această discuţie despre ceasuri, nu timpul e problema – în fond, ceasul quartz cu baterie pe care copilul dvs. l-a primit la McDonald’s drept cadou la un McMenu va arăta aproximativ aceeaşi oră ca şi ceasul dvs. automatic cel mai pretenţios (lasă că un ceas quartz de preţ mediu este, de regulă, mai precis decît un ceas mecanic de preţ mediu). Singura unitate de măsură, în industria ceasurilor, e banul. Drept care aflaţi că, indiferent de cîţi lei/euro aţi cheltuit dvs. în ultimul an pentru ceasuri noi, această industrie e în înflorire, iar criza mondială n-a atins-o. Cel mai mare grup orologier din lume, Swatch – care cuprinde cîteva branduri celebre din domeniu –, a avut vînzări de 7,1 miliarde de franci elveţieni în 2011, înregistrînd o creştere a profitului net de 18 procente faţă de anul anterior. Nici celălalt mare grup de bunuri de lux – LVMH, care cuprinde şi el cîteva celebre mărci de ceasuri elveţiene – nu s-a lăsat mai prejos (nu mai insist cu cifrele, nu vreau să vă dau vertij). Practic, de aproape 20 de ani piaţa ceasurilor de lux este în continuă expansiune. Cum se explică?

Să facem puţină istorie. Un ceas elveţian a fost mereu o valoare, chiar şi fără a fi o bijuterie. Dacă veţi căuta bine prin casă, cu puţin noroc veţi găsi vreun Doxa, Atlantic sau Longines al bunicilor, aceste mărci de ceasuri fiind bine cotate în România antebelică (de unde şi conotaţia pozitivă cînd spui despre cineva că e doxă sau doxat). Criza în industria orologieră de vîrf din Elveţia a apărut în anii ’70, odată cu inundarea pieţei de către ceasurile electronice (quartz) fabricate în Japonia, gen Casio, Seiko etc. Frumuşele, tot mai ieftine şi cu o mulţime de şmecherii sub capac (de la melodii la calculatoare ş.a.), ceasurile quartz au fost ultraprofitabile pînă spre finele anilor ’80. Dacă veţi privi atent la filmele James Bond cu Roger Moore, veţi vedea la mîna lui un quartz japonez – aceasta după ce, mai înainte, James Bond-urile cu Sean Connery exhibau automaticul Rolex, iar, mai aproape de noi, ultimii 007 (de la Pierce Brosnan la Daniel Craig) aruncă în luptă automatice Omega.

După începutul anilor ’90, balanţa s-a redresat, iar atracţia quartz-ului a pălit. Piaţa ţărilor ex-comuniste a fost realmente o mană pentru orologierii elveţieni. Iniţiaţii ştiu că un ceas automatic la mînă (dar nu fake-uri!) spune altceva decît un quartz oricît de sclipitor. În Rusia sau Kazahstan, am văzut că miniştrii sau oamenii de afaceri preferă ceasurile Breguet (există o explicaţie, dar nu am aici spaţiu pentru ea). În România, în politică & business veţi găsi multe Rolex, Chopard, Hublot, Omega sau Cartier. Spre comparaţie, veţi fi uimiţi să aflaţi ce ceasuri modeste poartă majoritatea senatorilor americani (marca Timex vă spune ceva?).

Dar creşterea din ultimii ani – şi umbrela în faţa crizei – a fost dată de asiatici. Aceştia, cu chinezii în frunte, asigură azi confortul industriei orologiere. Veţi spune că în China se falsifică mai multe ceasuri de lux decît se cumpără. Probabil – dar oricum se cumpără destule, numai marcă şi marcă. Jean-Daniel Pasche (preşedintele Federaţiei Industriei Orologiere Elveţiene) spune că anul 2012 va fi încă şi mai bun decît 2011, graţie pieţei asiatice, care a surclasat oricum piaţa europeană sau pe cea americană.

Altfel spus: nu trebuie neapărat să-i citiţi pe Fareed Zakaria sau pe Niall Fergusson; uitaţi-vă la un ceas bun şi, pe lîngă oră, veţi vedea profilîndu-se şi un transfer al statutului de mare putere economică dinspre Vest către Est.

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.