Locuri comune ale misoginismului

„În spatele fiecărui bărbat puternic se ascunde o femeie“ – am auzit de atîtea zeci de ori această inepţie că nu mai am nici o reacţie. Şi în spatele fiecărei femei puternice se ascunde cine? Un bărbat puternic, determinarea şi ambiţia de a-şi depăşi condiţia sau o „pilă“ bine manipulată? Iritarea mea porneşte de la toată această dezbatere fără dezbatere din societatea românească în care se afirmă, fără să se dorească cu adevărat, necesitatea promovării femeilor pe scena publică/politică fără a se lucra prea mult la educaţie. Românii sînt misogini, poate mai misogini decît alte naţii, şi sînt încă tributari, ca mulţi alţii, de altminteri, clişeelor. Lipsa de educaţia şi accentul încă predominant pe mitul „celor şapte ani de acasă“ îşi spun şi în această direcţie cuvîntul. 

Într-una din zilele astea cu mult soare, aşteptam cuminte la semafor; din dreapta, de pe banda a doua mi se făceau semne disperate. Apuc doar să văd un taxi, un şofer care înfuleca dintr-o şaorma, vorbea la telefon, avea ochelari de soare şi ar fi vrut să facă la stînga, deşi se încadrase prost.  Nu ştiu unde ar fi trebuit să mă bag, cert este că verdele m-a salvat, dar pentru vreo cîteva secunde, căci a virat brusc, s-a aşezat în faţa mea, a blocat toată circulaţia, s-a dat jos din taxi, fără să renunţe la şaorma, nici la telefon, nici la ochelarii de soare, şi a început să urle şi să mă înjure: „Chioara dracului, nu puteai să te dai la o parte. Cine dracu ţi-a pus, fă, volanu-n mînă? Un tîmpit ca şi tine şi ca prostu’ de lîngă tine (aluzie la soţul meu, din dreapta)“. Şi pe măsură ce se înfierbînta, spumele se adunau în colţul gurii, şaorma îi aluneca printre degete, părul i se ridicase în cap şi toţi dracii, sfinţii, mădularele, fecioarele, ocările cutremurătoare fură invocate...

Spectacolul era grotesc, iar singurul meu gînd se îndrepta către faptul că acuşi, acuşi o să facă apoplexie... şi-o să-i moară copiii de foame acasă... Ca la circ: toată lumea blocată în trafic ne privea nemulţumită şi toţi ochii dezaprobatori erau aţintiţi asupra mea. Eram muiere... la volan... deci trebuie să fi greşit cu ceva... N-am reuşit să aflu cu ce... Nici poliţistul venit la faţa locului n-a reuşit să mă lămurească... Nici taximetristul nu s-a oprit din furie... Dar nici nu s-a gîndit nimeni să-l sancţioneze, măcar (cu) o amendă pentru tulburarea ordinii publice, dacă nu pentru calomnie. Totul părea „natural“: o altă şoferiţă proastă pusă la punct de un taximetrist, chiar şi fără rost, dar bărbat şi cu siguranţă cu mult mai multă experienţă... de viaţă cel puţin...

O scenă cotidiană şi banală întîmplată multora dintre femeile de astăzi. Dispreţul bărbaţilor pentru femeile din vieţile lor este atît de mare că preferă de cele mai multe ori să le ţină „ascunse“: unii dintre ei îşi respectă mamele, dar nu şi pe celelalte femei din comunitate; îşi admiră soţiile, dar nu au cuvinte de laudă pentru soţiile altora;  îşi protejează surorile, dar nu se gîndesc la surorile altora. Cariera unei femei este mai totdeauna pusă sub semnul întrebării şi mai ales al suspiciunilor de tot felul, „trebuie să fi făcut ea ceva“, „trebuie să fi netezit ea patul cuiva“, cum spunea odinioară Constantin Sion. Acum, nu că exemplele n-ar fi numeroase în această direcţie, mai ales în zilele astea, cînd media ne asaltează cu sînii siliconaţi şi bărbaţii „virili“, cu femeile  „rele de muscă“, cum zice acelaşi Sion, şi bărbaţii gata să le „cumpere“. Ce lipseşte în toată această ecuaţie? Stima de sine. Femeile nu se respectă suficient pentru a cere respect, bărbaţii cred prea mult că totul li se cuvine pentru a oferi respect. Nu vreau să generalizez. După mine însă mulţi, mult prea mulţi români şi mult prea multe românce se complac în apele tulburi ale misoginismului. Ele se ascund „în spatele bărbaţilor puternici“ (chipurile spre a se proteja!), ei se stăpînesc cît pot în sînul familiei şi-i dau drumul „imaginaţiei“ odată „liberi“. De la vlădică la opincă, ţipăm că avem nevoie de o mai mare reprezentare a femeii în spaţiul public, dar fără să depăşim clişeul de „la cratiţă“. De la vlădică la opincă ne pierdem în judecăţi de valoare şi strigăm că „egalitatea de şanse“ e tema principală a unor schimbări fără de schimbări. Uităm însă că acceptarea schimbării nu se face decît prin educaţie. Cît despre educaţie... aflai că a mai căzut o treaptă la recentul buget. Aşa că „spor“ la înjurat femei, acasă, pe stradă, în parlament, la televizor, în ziare, la şcoală, la biserică... iar cea mai tare înjurătură mi se pare cea de „tută“. Degradare supremă ca un bărbat să fie „tută“. Priviţi în DEX şi veţi afla de ce...

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.