Livada cu peşti - fără vişini şi fără Cehov

Nu cred că v-am mai spus acest lucru (oricum n-a venit vorba): fac parte dintre acei cetăţeni pentru care Delta Dunării e o întindere de apă, sălcii, ţînţari şi punct. Mă bucur pentru ea (şi pentru noi) că există, dar nu m-a atras. Am tresărit cvasipatriotic, acum trei decenii, cînd revista pariziană Pif Gadget oferea ca premii, pentru concursuri, excursii în Delta românească; dar nu erau genul de concursuri pe care-aş fi visat să le cîştig. Ştiu cît de cît istoria intrării Deltei în graniţele statului român (antărţ Tulcea era un oraş mai important decît Constanţa, Sulina era sediul Comisiei Europene a Dunării iar nu departe Brăila se profila, în comerţul Balcanilor, mai pregnant decît Atena!) şi cam atît.

Am mers la mare – la cea românească sau la alte mări – de nenumărate ori şi, ca om cu nostalgia Sudului, m-am simţit în paradis; am fost şi prin munţi – ai noştri sau ai altora – de cîteva ori, dar n-a fost coup de foudre. În privinţa deltelor, pînă alaltăieri eram mai familiarizat cu Delta Nilului (în care am ajuns o dată) decît cu Delta Dunării (în care n-am pus piciorul). Ce ştiam despre Delta noastră datoram unor cărţi: una pentru copii, de prin anii ’70 (by Petre Luscalov), în care doi băieţi, numiţi Scatiul şi Babuşca, se luptă printre sălcii cu oarecare infractori, precum şi o alta – magica Europolis, a lui Jean Bart – despre care nu cred că e cazul să vă dau detalii.

Tot ce-aţi citit mai sus fu însă valabil pînă alaltăieri cînd, printr-un concurs de împrejurări, iată-mă-s plonjat pe malul unui lac căruia turcii i-au spus Lacul violet – adică Murighiol. Amicul-gazdă are o curte de 4800 de metri pătraţi (cu o casă pe măsură), care începe în şoseaua asfaltată şi se termină în stufărişul lacului. Iar dacă n-aş fi văzut cu ochii mei, nici n-aş fi crezut că e posibil: în curte se află o plantaţie de corcoduşi! Cu excepţia unui nuc aflat în faţa terasei, a doi smochini ascunşi prin spatele casei, a unui zarzăr, a vreo trei gutui şi a doi salcîmi, în rest curtea are doar corcoduşi: zeci, aliniaţi ca într-o adevărată livadă. De fapt, sînt ei zeci, dar trebuie judecaţi în parte: unul nu seamănă cu celălalt, nici la coroană şi nici la fruct. Bănuiţi ce covor de poame coapte se află sub ei (geaba îi spun proprietarului că în Oltenia din corcoduşe se face un bun rachiu – detaliul nu pare a-l emoţiona foarte mult); bănuiţi ce concerte diurne şi nocturne răzbat din livadă, graţie unui păsăret de cele mai diverse triluri, dimensiuni, culori şi penaje.

Dar nu pentru ornitologie am ajuns aici şi nici pentru alcooluri din fructoză. Cum v-am spus, în spatele curţii ieşi pe un ponton de lemn şi dai direct într-un braţ al Murighiolului. Cîteva lanţuri leagă de mal nişte bărci: la fix parcate încît să te urci în ele şi să arunci firul cu plută. În cazul în care vă place peştele – să-l prindeţi & să-l mîncaţi –, îmi veţi înţelege excitarea. Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu tot ce ştiu despre pescuit pleacă de la un desen al genialului Nell Cobar (dintr-un almanah Urzica de la finele anilor ’60): acolo, în caricatură, pe malul unei ape stătea cu undiţa în mînă un pescar cocoşat de frig, sub o ploaie de noiembrie; şi zicea el: „Dacă n-aş şti că e o plăcere, aş jura că e un canon!“. Nu există filozofie mai subtilă a pescuitului pe ploaie! Acum nu e chiar noiembrie, dar tot am prins vreo două zile ploioase, cu 17°C dimineaţa şi seara. Şi, ştiţi ceva? Exact atunci, pe ploaie şi pe răcoreală, trage peştele mai bine.

Cîte n-aş avea să vă spun… V-aş putea rememora o plimbare cu barca pe braţul Sf. Gheorghe… Ce inspirat aş fi în a vă povesti despre lacurile Razelm, Uzlina, Isăcel şi Isac… în a vă descrie lebedele şi egretele, lişiţele şi stîrcii, cormoranii sau broaştele ţestoase… sau nuferii de-acolo, cei albi şi cei galbeni… Sau v-aş putea întreba oare cît de cretini pot fi cei ce mai aruncă cîte-un pet de bere golit în acest peisaj… Delta Dunării e absolut incredibilă – şi v-o zic ca unul care pînă mai ieri eram, pe bune, sceptic.

Dar n-am timp. Sînt pe malul de trestii şi stuf, cu două undiţe aruncate în apă. Acolo, în adînc, în apa verzuie sub cerul plumburiu, se află cîrduri de peşti: lin şi roşioare, bibani şi somni. Îi simt şi mă simt; între noi se încinge un război psihologic... pun momeala… arunc… parcă i-o pun drept în bot… mă-ncearcă… mă tachinează… pluta pare a dansa… nu mă grăbesc… acum îmi pune pluta pe orizontală… pentru ca în următoarea clipă să-mi bage pluta la fund, de parcă-ar fi răpit-o căpitanul Nemo… De-abia în acea clipită arcuiesc undiţa spre cer… simt rezistenţă în pumn, semn că acolo jos, în apă, ceva mi se opune. Trag, şi…

Dumnezeule, nu pot fi atît de egoist încît să nu vă las măcar finalul acestei poveşti, cît să vă închipuiţi fiecare (happy-)end-ul care vi se potriveşte!

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.