<i>Alla turca</i>
Istanbul nu e capitala Turciei. A fost a unui imperiu defunct, a unei lumi din care am făcut parte şi noi. De aceea am vrut să citesc cartea lui Orhan Pamuk, căutînd în ea melancolia care strînge inima cuiva care trăieşte între ruinele memoriei şi clădirile pe ducă, bolnave, punte fragilă de la trecut către prezent. El însuşi, scriitorul acum celebru şi pe care de curînd l-a silit la exil curajoasa lui atitudine civică, a scris aceste amintiri înainte de a se desţăra, în acelaşi oraş, pe aceeaşi stradă, în aceeaşi casă în care se născuse acum aproape şaizeci de ani. Rezultatul este mai mult un autoportret decît portretul unui oraş. Probabil că e inevitabil cînd scrii despre vecinătăţile cu care te-ai identificat, în care ai iubit sau în care ai suferit. De fapt, confesiunile alternează cu capitole în care Pamuk comentează descrieri clasice ale oraşului său, acelea pe care le-au lăsat marii călători francezi din secolul al XIX-lea, Gérard de Nerval, Théophile Gautier, Flaubert, scriitori fascinaţi de orientalism. La un moment dat, el citeşte un Constantinopol pe care nici stră-stră-străbunicii lui nu l-au mai apucat, în gravurile lui Melling. Eu l-am cunoscut pentru prima dată, tot aşa, într-o litografie franceză de pe la 1840. Aşa pătată de umezeală cum este, nu mă satur să o privesc. În copilărie, intram în ea, adică mă luam după călăreţul din primul plan care pătrunde pe o uliţă şi coboară lin panta printre cămile şi cadîne îmbrobodite, îndreptîndu-se spre o geamie şi trecînd pe lîngă o fîntînă. Culorile verde şi auriu ale hainelor lui au o dulceaţă fără seamăn. Mai am o imagine a Istanbul-ului imperial: o fotografie pe carton, mare, de vreun metru lungime, a Sfintei Sofii de cînd mai era încă moschee: o amintire, purtînd ştampila unui hotel din Pera, cu care bunicul meu s-a întors în 1907, după călătoria prin Bulgaria la Constantinopol. Pe harta unui oraş dispărut, peste care s-a întins cel de astăzi, Pamuk urmăreşte casele paşalelor de odinioară, palate de lemn care au ars. Atîtea incendii, unul după altul, au refăcut această hartă, pînă cînd, sus, pe dealuri, sau de-a lungul Bosforului, reşedinţele vizirilor din secolul al XIX-lea, căci nu mai erau altele mai vechi, au fost la rîndul lor distruse, ca "anomalii decrepite", fiindcă reprezentau o identitate şi o arhitectură repudiate cu dispreţ în numele progresului. Ceea ce se vede acum este hidos, fiindcă nu are o substanţă urbană continuă. S-a construit mult fără vreo perspectivă, claie peste grămadă. Ceea ce atrage turiştii este foiala non-stop, viaţa care se revarsă din micile prăvălii şi din cafenele, de fapt, o inconştientă nostalgie a felului cum se trăia odinioară şi în Bucureşti. În căutarea unei istorii ocultate, Pamuk rătăceşte prin labirintul străduţelor întortochiate, unde găseşte fîntîni astupate de veacuri şi moschei uitate, cîte un copac bătrîn sau colţuri năpădite de viţa sălbatică. Cînd m-au dus şi pe mine paşii prin Fanar, călcînd prin zoaiele care şiroiau pe trotuare, am văzut palatul patriarhului ecumenic care semăna cu vila unui prim-secretar de la noi, alături de minaretul din care răsunau strigătele hogii, iar cînd m-am oprit la Santa Maria Draperis a latinilor, ca să răsfoiesc vechile registre de botezuri şi căsătorii, preotul mi s-a plîns că nu mai are alţi credincioşi decît şase familii de sirieni catolici. Acum o sută de ani, populaţia oraşului era încă pe jumătate creştină. Ghidul Mamboury din 1930 te călăuzeşte printr-un muzeu de fantome. Nu cucerirea islamică a învins trecutul, ci presiunea modernităţii, iar memoria otomană s-a dus lîngă măreţia Bizanţului. De fapt, oraşele pe care le construim în ziua de azi sînt ca un palimpsest; a scrie peste ce a fost scris şi am răzuit este ceea ce ne propunem, la Bucureşti, ca şi la Istanbul. O tăietură de ziar pe care o reproduce Pamuk şi care conţinea un protest contra "obsesiei inovaţiei urbanistice" datează din 1922. La noi a început în aceeaşi vreme ca în Turcia. Dar şi acolo presiunea a devenit atît de agresivă în anii din urmă încît, confruntat cu oraşul copilăriei lui, Istanbul-ul este de nerecunoscut pentru scriitor.