Lege şi ordine
Ziarele şi emisiunile de ştiri de la televizor au tot amintit în ultima vreme povestea domnului Augustin Căpâlnaş, poliţistul care conducea, de ani buni, fără permis. E drept, istoria personajului central al acestei poveşti culminează cu momentul în care se descoperă că omul nu avea permis de conducere. Dar înainte de asta se dovedeşte că stau la rînd multe alte povestioare nostime şi exemplare. Asupra unora dintre ele, versiunile din diferite publicaţii nu prea cad de acord. Cum ar fi, bunăoară, faptul că în unele locuri se spune că a fost exmatriculat de la Facultatea de Teologie, deşi, două rînduri mai jos, scrie că a absolvit-o bine-mersi. În alt articol se reproduce declaraţia unui coleg care nu şi-a dezvăluit identitatea, dar îşi aminteşte că dl Căpâlnaş nu prea le avea cu scrisul sau cu cititul, şi că ar fi absolvit Seminarul Teologic de la Alba Iulia după ce şi-ar fi falsificat nişte note. Desigur, această informaţie e complet neverificată, ea fiind doar relatarea unei surse anonime. Însă grosul poveştii unui om care trece de la cele sfinte la uniforma de poliţist e verificabil în datele lui importante. Şi e ca un scenariu de film excepţional, pe care Comisia naţională l-ar respinge sau i-ar da cu greu notă de trecere, iar juriile de la Cannes şi Berlin l-ar aplauda în extaz.
Vreme de vreo 13 ani, domnul Augustin Căpâlnaş a fost şoferul Înalt Preasfinţitului Andrei – actualul mitropolit de Cluj –, la Arhiepiscopia Ortodoxă de la Alba Iulia. Evident, de reţinut faptul că, în tot timpul ăsta, şoferul nu avea carnet de conducere. În timpul ăsta, a fost, pentru o lungă perioadă, şi arhidiacon la Catedrala Reîntregirii de la Alba Iulia. Pe urmă, a avut o străluminare laică şi s-a îndreptat cu paşi repezi spre cariera de poliţist. În scurt timp, a ajuns ofiţer de relaţii cu publicul la Şcoala de Agenţi de Poliţie de la Cluj. Rock’n’roll! Nu şcoala. Povestea. Situaţia. La un moment dat, a fost transferat pe poziţia de purtător de cuvînt la Inspectoratul Judeţean de Poliţie Alba. Cariera a continuat la Bucureşti, fix la Direcţia Poliţiei Rutiere. Acolo, domnul Căpâlnaş a fost însărcinat cu atribuţii în zona educaţiei rutiere. Tare de tot!
Sigur că pare rezultatul unui exerciţiu de fabulaţie, dar raţionamentul din dosul faptelor e unul absolut corect pentru cultura în care se trăieşte la noi. E puţin probabil ca un agent de circulaţie să oprească maşina unui Înalt Preasfinţit, pentru a verifica permisul şoferului. Imaginaţi-vă cum se lasă în jos geamul fumuriu al unei maşini negre şi, îndărătul lui, se vede figura blajin-dojenitoare a Înalt Preasfinţitului. Puneţi-vă în locul agentului de circulaţie, fără să bravaţi. Cei mai mulţi ar spune un „Săru’mîna, Părinte!“ şi s-ar retrage, uşor ruşinaţi. Poate că unii le-ar povesti la bere prietenilor, care ar hohoti de rîs, cum l-au oprit ei, fără să ştie, pe „Înaltu’“, şi cum l-au repus, urgent, în mişcare. Dar, oricît ai fi de „tupeist“ sau de „scrofulos“ la datorie, nu-ţi prea dă mîna să fii dezinvolt la întîlnirea cu o înaltă faţă bisericească. Mai ales cînd ştii bine că nu ai de a face doar cu un prelat, ci şi cu un om foarte puternic. La fel, după ce a trecut la cele lumeşti şi poliţieneşti, odată cu îmbrăcarea uniformei, e greu să te gîndeşti că la volanul unei maşini se află un poliţist de la Direcţia Poliţiei Rutiere… fără carnet de conducere. Sau, mă rog, cu unul fals, pentru că, pînă la urmă, omul şi-a încropit ceva de arătat la un control dacă, prin absurd, ar fi cazul.
Plasarea socială a domnului Căpâlnaş e, pur şi simplu, fără cusur. E o lecţie excepţională de poziţionare personală, în funcţie de valorile şi cutumele lumii în care trăieşte. Domnia sa a intuit perfect fisurile largi ale arhitecturii etice pe care se sprijină lumea noastră. În cîteva spaţii de acest fel, cu dimensiuni de crevase, alături de mulţi alţii, s-a adăpostit şi domnul Căpâlnaş. E, poate, mai mult o formă de răspuns la invitaţia pe care ţi-o face universul în care trăieşti, decît o asumare personală. Personajul central al acestei poveşti este un arhetip al adecvării tipului de răspuns individual la oferta contextului. Teoretic, parcursul social al demersului său putea merge mult mai departe. Sigur, poate fi o exagerare, de dragul ducerii pînă la capăt a unui raţionament. Dar, din nou, teoretic, domnul Căpâlnaş se putea gîndi liniştit să ia cu asalt o funcţie de înaltă demnitate în stat. Mă opresc, nu mă gîndesc că ar fi putut deveni chiar şi ministru. Vă las, stimate cititor, să mergeţi singur, mai departe, cu raţionamentul. O greşeală elementară l-a oprit pe domnul Căpâlnaş din parcursul său spectaculos. A vrut să pătrundă în Serviciul Misiuni Speciale al Poliţiei Rutiere. A şi pătruns. E serviciul care se ocupă cu însoţirea coloanelor oficiale. Dar aici s-a şi oprit drumul fulminant al personajului nostru. O verificare mai serioasă a scos la iveală faptul că domnul poliţist Căpâlnaş se folosea de un permis fals.
Cu sau fără ironie, nici nu mai are rost să trecem prin locurile comune ale culturii tipurilor noastre de devenire întru căpătuire şi viaţă comodă, din categoria „popă sau poliţist“. Însă e la fel de valabil şi reversul medaliei. Nu sînt culpabile şi suspecte categorii întregi de oameni care sînt poliţişti sau preoţi. Discuţia se poartă în zona unei dominante culturale, a portretului unui fel de a fi care creionează o proiecţie, nu adevărul fiecărui poliţist în parte, sau al fiecărui preot. Generalizarea ca tic, aruncarea anatemei pe lumi întregi e, pur şi simplu, condamnabilă.
Fascinant e şi finalul declaraţiei mitropolitului Andrei, de la Cluj: „Dacă e adevărat de ce a făcut, atunci să ştiţi că îmi este milă de el şi îl sfătuiesc să recunoască fapta şi cu asta gata.“ Las tot cititorului bucuria sau tristeţea interpretării acestui fragment.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.