Legătura directă între Caragiale, orgasm şi breaking news

În literatura română există cel puţin două exemple notorii despre ce înseamnă citirea unui ziar. Există, la Caragiale, ziarul citit – în noaptea furtunoasă – de Nae Ipingescu şi Jupîn Dumitrache, după cum există ziarul citit, în Moromeţii lui Preda, de frecventatorii Poienii lui Iocan. În ambele cazuri e mai mult decît o simplă citire – ziarele sînt comentate, sensurile răzbat prin gura personajelor hilar sau haotic, cinic sau încărcate de suspiciuni. Textul se confundă cu metatextul situaţiei, nu ştirea influenţează omul, ci omul dă contur ştirii şi – una peste alta – între ce scrie la gazetă şi ce discută „cititorii“ e o distanţă ca de la cer la pămînt. Ziarele nu-s citite, ci sînt interpretate; ochiul lectorului (şi mai ales mintea sa) găseşte acolo ce vrea el să vadă, şi nu ce a scris distantul şi veşnic necunoscutul autor.

Pe un asemenea teren, fie-mi permis să spun că era practic imposibil ca în România să avem o televiziune „normală“ – cu atît mai mult cu cît definiţia normalităţii s-a pierdut pe drum. De-a lungul anilor, am avut ocazia (probabil ca şi dvs.) să văd programe de televiziune prin mai multe ţări – mă refer aici îndeosebi la canalele de ştiri. În Statele Unite e cel mai clar: jumătate de program este televiziune, jumătate este reclame – vezi, bunăoară, excelenta GPS a lui Fareed Zakaria de pe CNN (care fu suspendată pentru un plagiat al lui FZ! –, dar sper să revină). Cu siguranţă afli cîte ceva, dar numai cu preţul de a înghiţi pauze comerciale duium. Americanii au inventat noţiunea de breaking news, dar o folosesc cu măsură – ea şi doar ea poate să dea peste cap programarea reclamelor. În Franţa, talk-show-rile sînt dueluri á la Dumas, cărora le lipseşte doar spada, iar ştirile sînt comentate mereu cu o ironie subînţeleasă – mesajul de subtext ar fi „am mai văzut noi de-astea“. Francezii abhoră ideea de breaking news şi o folosesc cu parcimonie. În Canada, sau în Elveţia, sau în ţările europene nordice, te poţi plictisi lejer cu televizorul aprins pe ştiri, pentru că în cea mai mare parte a anului ai senzaţia că nu se întîmplă nimic. Abia aici b.n.-ul funcţionează: trebuie să cadă Turnurile gemene sau trebuie ca Anders Breivik să vîneze oameni pe o insulă pentru ca liniaritatea programului să fie spartă într-adevăr. Cam prin asta aş defini eu „normalitatea“.

Ei bine, probabil că nu există în toată lumea televiziune mai îmbibată de breaking news-uri decît la noi. O zi fără patru-cinci b.n.-uri se cheamă că a trecut degeaba. Întreruperea spectaculoasă de program, care ar trebui să fie orgasmul în materie de televiziune, la noi este un permanent preludiu, în care – de cele mai multe ori – nu se finalizează nimic: pentru că trei sferturi din ştirile care au produs b.n. nici nu mai sînt urmărite pînă la capăt. La noi aproape orice poate fi breaking news: dacă un fotbalist îşi rupe o mînă; dacă un tramvai loveşte un camion ce transporta folii de plastic; dacă un cineva zice că lui i se pare că vine toamna etc. Deşi avem profesionişti excelenţi în TV – cei mai mulţi dintre ei nu apar pe sticlă –, nici măcar ei nu mai pot controla această inflaţie, pentru că lansarea unui b.n. se face doar în logica licitaţiilor: tot ce contează este cine oferă primul suma mai mare. Oamenii din televiziuni stau cu ochii unii pe alţii, primesc în mare cam aceleaşi informaţii şi competiţia se rezumă la cine intuieşte mai repede potenţialul de b.n. al unei ştiri. Şi, din acest motiv, se supralicitează constant.

Efectul benefic al afacerii este că, privind la TV, ai impresia că în România mereu se întîmplă cîte ceva, că nu vei ajunge în veci să te plictiseşti (ceea ce poate e adevărat, sau poate nu). Efectul pervers, însă – pentru că există şi el –, e acela că, prin abuz de breaking news, cam toate ştirile sînt nivelate. Ori sînt toate banale, ori sînt toate spectaculoase. Drogul a creat dependenţă – deci aşteptăm numai spectaculozităţi. Între Helmuth Duckadam operat de urgenţă la Constanţa şi un autocar cu români deraiat cu victime prin Franţa nu mai este decît o diferenţă de dacă şi cîţi oameni au murit – în rest, pe ecran, ele sparg programul identic. În plus, remarcaţi că această abundenţă de b.n.-uri are şi un subtext uşor morbid – de regulă, cum se ştie, b.n.-urile aduc veşti proaste. Exact aerul fatalist din Poiana lui Iocan: indiferent ce spune ziarul, ştii de la bun început că nu va fi bine.

Dar cel mai vizionar a fost, încă odată, Caragiale. La un moment dat, citind ziarul, Nae Ipingescu spune „Stai să vezi: acum vine un ce şi mai tare“ (aceasta e chiar definiţia breaking news-ului!); la care Jupîn Dumitrache (care sîntem noi toţi), după ce se dumireşte (cică!) despre ce-i vorba, spune adînc: „Dă-i înainte, că-mi place“.

Deci, vor mai fi.

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.