Lecturile verii

20 august 2014   IERI CU VEDERE SPRE AZI

La Editura Polirom a apărut o nouă ediţie Gheorghe Sion, Suvenire contimpurane (Iaşi, 2014). Acest tip de restituire promovată prin diferite colecţii de cele două mari edituri – Humanitas şi Polirom – nu poate decît să ne bucure, pentru că oferă spre lectură o lume pierdută, povestită de contemporani. Din acest motiv, orice ediţie ar trebui însoţită de o privire critică cu note şi explicaţii care să-i ofere cititorului de astăzi informaţii elementare în înţelegerea trecutului. O astfel de carte nu se adresează doar istoricului, ci tuturor celor care vor să se delecteze cu trecutul, prin intermediul memorialiştilor, dar care inevitabil au nevoie de informaţii în plus spre descifrarea lui. O ediţie critică nu este un moft, ci un foarte bun instrument pentru orice tip de public; şi, cred eu, aduce mult mai multe vînzări, atunci cînd cititorul regăseşte detalii de înţelegere a unei epoci.

Gheorghe Sion este fiu de boier, născut la Marmorniţa-Cernăuţi (1822), ca fiul al paharnicului Ioniţă Sion şi al Eufrosinei Schina. Această apartenenţă la boierimea de treapta a doua, cît şi numărul mare de fraţi, nu mai puţin de 18 (din care au trăit 14), marchează destinul lui Gheorghe Sion. De altminteri, Suvenirele sale oglindesc viaţa acelei mici boierimi de ţară, nici prea înstărită, nici prea educată, nici prea săracă, nevoită să trăiască din administrarea moşiilor şi din ceva slujbe pe lîngă boierimea mare. Asta este, pînă la urma urmei, importanţa scrierilor lui Sion. Ce ne dezvăluie Sion cu privire la educaţia copiilor? Băieţii primesc ceva carte cu dascăli particulari, atunci cînd se poate, căutîndu-se mai apoi protecţia celor mari spre plasarea tînărului june pe lîngă cancelaria vreunui boier mare. Asta este şi soarta lui Sion. După o educaţie precară acasă, şi cînd tatălui i se năzare să-l facă mitropolit pentru că „este ca al doilea vodă în ţară... el are venituri nesecate de la egumeni, de la stareţi, de la cununii, de la botezuri, de la înmormîntări, în fine de la morţi şi de la vii“, Gheorghe Sion ia drumul Bucureştiului şi al Colegiului „Sfîntul Sava“, graţie unui unchi, Eustaţiu Schina. (Printre altele, şi astăzi multe familii visează la o carieră ecleziastică pentru odraslele lor, datorită multelor colive şi colaci!) Sărăcia îl determină să părăsească şi Bucureştiul pentru a intra într-o slujbă, descoperind „grosimea“ moravurilor sale de tînăr provincial, fără prea mult talent în vorbirea francezei şi în arta salonului.

Cît despre educaţia fetelor, ea nu există. Multele surori ale lui Gheorghe Sion nu sînt trimise la nici un fel de pension, ci ţinute acasă, să ajute la creşterea copiilor şi la treburile gospodăriei. Şi, mai apoi, trimise la mănăstire. Ursuzul tată, cu care Gheorghe Sion nu s-a împăcat prea bine, ar fi dorit să le lase pe toate la mănăstire, scutind familia de zestrea importantă pe care ar fi trebuit să o dea la măritişul fiecăreia. Sînt pagini emoţionante şi frumoase despre această practică monahală. Vizitînd Agapia şi Văratec, Sion oferă o descriere unică despre această colonie de boieroaice călugărite, care îşi duc traiul în cel mai ludic mod cu putinţă, îmbinînd viaţa de mănăstire cu primiri de musafiri.

Mai sînt aici pagini emoţionante despre iubirea maternă, Eufrosina Schina se stinge odată cu naşterea celui de-al optsprezecelea copil, despre prima iubire, Anca, o ţigancă cu o voce dumnezeiască, cea care avea să-l iniţieze în tainele iubirii, despre seratele şi saloanele Iaşiului în preajma lui 1848, despre timp liber, slujbe şi dregătorii, poveştile altora, iubiri celebre şi scandaluri la fel de faimoase. Unele dintre ele le veţi regăsi şi la Radu Rosetti, astfel încît puteţi citi aceeaşi poveste cu mici deosebiri, ici şi colo.

Gheorghe Sion povesteşte şi despre mersul ţării, după Regulamentele Organice. Este o sursă de primă mînă, pe lîngă Radu Rosetti, Nicolae Suţu sau Costache Negruzzi, de exemplu, despre acest amestec bizar dintre trecut şi prezent, dintre marii dregători cu barbă şi noii miniştri cu joben, dintre sastiseală şi soarea, dintre Franz Liszt şi taraful lui Angheluţă. Or, Gheorghe Sion este actor într-o astfel de scenă. Ajuns copist în cancelaria marelui logofăt Costache Sturdza, în Departamentul din Lăuntru, Gheorghe Sion, cu barbă şi plete, emblemă vie a vîntului revoluţionar ce adia printre tinerii moldoveni, se vede tuns şi ras pentru a fi „frumos“. Degeaba explică Sion că pletele sînt „semnul bărbăţiei“, „ornamentele virilităţii“, moştenire de la „strămoşii romani“, explicaţiile lui provoacă doar hilaritatea bătrînului boier.

Suvenirele lui Gheorghe Sion sînt frumoase şi pitoreşti. Merită să le luaţi în vacanţă sau pe tren spre Alba Iulia, la Festival... Lectură plăcută!

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013. 

Mai multe