Lalele, lalele, lalele…

Lalelele sînt acele flori frumoase care ne colorează primăvara. Cam asta ştim despre ele. Şi mai ştim că sînt aduse din Olanda, cînd zăpada nu se topeşte încă de tot, în timp ce prin grădinile noastre, ele se deschid aşa… cam pe la Paşti. Puţini dintre noi ştiu că această floare are un trecut „glorios“ şi că, la un moment dat, a stîrnit pasiuni aprinse, a provocat crize economice şi a scris istoria unei epoci. Editura Humanitas ne oferă o carte foarte bine scrisă, care ne spune povestea acestei minunate plante (Mike Dash – Mania Lalelelor. Povestea celei mai rîvnite flori din lume şi a pasiunilor ieşite din comun pe care le-a stîrnit, Humanitas, 2014).

Adorată de războinicii de prin văile din Tianshan, lalelele decorau frontiera dintre China, Rusia şi Afganistan, cu flori roşii, mici, vesele, adaptîndu-se la vremea rece şi vînturile îngheţate. De aici, de pe „Acoperişul lumii“, aceste flori au plecat să cucerească inimile noroadelor de altădată: mai întîi de toate, printre musulmani, acolo unde laleaua „reprezintă cuminţenia, pioşenia în faţa lui Allah“ şi este considerată cea mai sfîntă dintre flori. Cuvîntul turcesc lale se regăseşte şi în numele lui Allah, şi de aici însemnătatea imensă acordată acestei flori care populează grădinile, acest spaţiu al plăcerii şi bucuriei. Se spune, în tradiţia musulmană, că cei care îngrijesc florile, grădinarii, vor ajunge direct în ceruri pentru a se ocupa pe mai departe de această sarcină plăcută lui Allah. Sub domnia lui Soliman Magnificul, turcii au început să cultive lalele şi mai ales să le altoiască pentru a obţine varietăţi noi. Aşa aveau să se nască „lalele de Istanbul, mult mai delicate şi mai elegante decît precedesoarele lor“, cu petale alungite şi suple, cu vîrfurile ascuţite precum acul. Nur-i-Adin – Lumina raiului – este numele uneia dintre cele mai frumoase lalele, obţinută de renumitul grădinar Seyhulislam Ebussuud Efendi, prin 1574. La 1630, la Istanbul existau nu mai puţin de 80 de florării şi 300 de florari profesionişti. Iar la Topkapî, laleaua ocupa un loc important în grădini, alăturîndu-se trandafirilor, garoafelor, zambilelor şi narciselor.

Din Imperiul Otoman, printre baloţii de ţesături scumpe, cîţiva bulbi de lalea au ajuns în Ţările de Jos, în portul Antwerpen. Se pare că negustorul, care a cerut postavul şi mohairul, n-a prea ştiut ce să facă cu bulbii de lalea, pe unii i-a mîncat, asociindu-i cu ceapa, pe alţii i-a plantat, aşa, într-o doară, în grădina de zarzavat. Abia întîlnirea cu horticultorul Joris Rye şi botanistul Carolus Clusius avea să prelucreze destinul acestei flori pe pămînturile europene. Prin intermediul lui Carolus Clusius, bulbii de lalea au ajuns pretutindeni în Europa – unii au crezut că este vorba de ceapă şi i-au rumenit în tigaie alături de varză, alţii i-au înăbuşit alături de coastele de miel, şi chiar i-au amestecat cu zahăr pentru a fi serviţi ca desert. Dar europenii s-au convins repede că bulbii de lalea, chiar dacă semănau cu cepele, nu erau prea delicioşi, aşa că au început să aprecieze mai mult calităţile lor estetice. De aici a început de fapt pasiunea pentru aceste flori minunate, care avea să atingă apogeul în primele decenii ale secolului al XVII-lea. Horticultorii, negustorii, pictorii, botaniştii s-au întrecut în a „specula“, economic şi artistic, frumuseţea acestei flori. La 1637, laleaua numită Semper Augustus se vindea cu o sumă fabuloasă: de două ori preţul unei case. Pictorii Rembrandt şi Bruegel reţin pe pînzele lor nu numai frumuseţea acestor specii, astăzi dispărute, dar şi obsesia care i-a animat pe locuitorii Ţărilor de Jos. Pentru cîţiva ani, bulbii de lalea au reprezentat cel mai rîvnit produs de pe piaţă. Mulţi negustori au făcut averi din comerţul cu bulbii de lalea, preţul unui singur bulb depăşind cu mult salariul anual al unui negustor.

Cînd pasiunea pentru lalele se potoleşte la Amsterdam, prin anii 1640, ea se reaprinde în Imperiul Otoman. Nu mai este vorba de o pasiune economică, ci doar de una culturală. Epoca Lalelelor începe pe la 1718 şi durează vreo 20 de ani. Sultanul Ahmed al III-lea, mare iubitor de lalele, avea să stimuleze pasiunea turcilor pentru aceste flori minunate, destul de diferite de lalelele locuitorilor de prin părţile Europei de Nord. Şi, pentru că devine regina de necontestat, Manualul florilor, redactat de grădinarul Seyth Mahomed Lalezari, reţine cele douăzeci de criterii după care se poate judeca frumuseţea unei lalele. Un adevărat concurs de frumuseţe printre flori...

Vă recomand cu mare bucurie această carte, desfătătoare şi plină de detalii colorate despre o lume trecută.   

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.