La o donaţie – exerciţii de optimism
Cînd tatăl meu a aflat că nu mai avea mult de trăit, şi-a pus problema arhivei personale, pe care o adunase şi la care lucrase o viaţă întreagă (de etnolog şi universitar). De prin 1959 pînă în 1999 făcuse, în fiecare an, cel puţin un stagiu de teren, „la cules folclor“, toate soldate cu înregistrări (sute de benzi de magnetofon), note (cîteva zeci de mii de pagini), fotografii şi obiecte salvate (din principiu: numai cele pe care ţăranul le arunca din gospodărie, ca nefolositoare); alături de ele, alte sute de pagini cu proiecte de studii (cele mai multe – neterminate) şi infinite manuscrise ale cursurilor lui, într-o viaţă de profesorat. Şi biblioteca de specialitate: cu rarităţi bibliofile, titluri improbabile şi ediţii altminteri distruse de comunişti. Subliniez că nici existenţa, nici dimensiunile acestei arhive personale nu sînt ceva extraordinar, în lumea noastră: ca ele, mai sînt multe asemenea arhive şi biblioteci personale ale intelectualilor din comunism, adevărate universuri alternative la universul gîndirii unice oficiale. De-acum, creatorii lor încep să plece dintre noi, iar moştenitorii lor ar trebui să ştie ce să facă – ce ar putea să facă – cu atari „bogăţii“. Documente ale unor istorii personale care ar putea participa la reconstituirea istoriei, arhive şi colecţii de patrimoniu local, regional sau naţional, cărţi rare sau cărţi care documentează cum circulau ideile (mai ales cele interzise) în comunism… Instituţiile care le-ar putea prelua nu sînt, cel mai adesea, interesate să îşi facă simţită prezenţa, ca atare, în public. În banalitatea lui, cazul arhivei tatălui meu e exemplar pentru ceea ce ni se întîmplă cu această parte a memoriei culturii româneşti.
A decis el însuşi unde şi cui să o donez, după moartea sa; cunoscător al bibliotecilor şi instituţiilor de profil, se interesase singur, cu rezultate în genere decepţionante: instituţiile publice „acreditate“ nu puteau primi o asemenea donaţie pentru că nu aveau spaţiu să o cazeze, personal să o prelucreze, sau pentru că, fără a o cerceta cîtuşi de puţin, nu credeau că ar fi interesantă pentru ele. Un fel de „la omul sărac, nici boii nu trag“, în versiune instituţional-românească. Spre cinstea lor, Biblioteca Judeţeană „O. Goga“ din Cluj şi Muzeul Etnografic al Transilvaniei au reacţionat diferit: să fie primit, am spus, şi, după moartea tatii, am trecut la treabă. Nici una dintre cele două instituţii nu mi-a putut da vreun sprijin legal pentru realizarea documentelor necesare. Nu voiam bani (era condiţia principală şi, pentru ele, suficientă), iar inventarul arhivei şi al bibliotecii l-am făcut noi, în familie, înainte de a merge la notar cu el (prin natura meseriei mele – ştiu clasifica manuscrise şi cărţi, am avut noroc). Am cumpărat sute de plicuri, zeci de dosare şi bibliorafturi de carton, am făcut rost de cutii comod de mînuit – tot noi. Cheltuielile notariale ne-au revenit şi ele, ca donatori, pentru că, oricum, instituţiile nu dispun de fonduri prevăzute pentru aşa ceva, ştiam dinainte (din nou, meseria mă învăţase să mă aştept la asta). Voiam neapărat să adaug donaţiei o clauză notarială specială, pentru ca – într-o lume precară ca a noastră, şi într-o cultură obişnuită mai degrabă cu opacitatea şi dispariţiile misterioase, decît cu transparenţa şi rapoartele publice de gestiune – arhiva să nu poată fi spulberată de vreun viitor culturnic. Poate că nu va fi cazul niciodată, dar… e mai bine aşa. Şi nu, nu există vreun oficiu public care să îi consilieze, în asemenea situaţii, pe donatori. Nici notarii nu se prea pricep, eu am avut – şi la acest capitol – efectiv, noroc.
Am primit mulţumiri, fireşte, de la directorii celor două instituţii. A fost organizată o expoziţie cu artefactele donate Muzeului Etnografic, cînd se împlineau nişte ani de la moartea tatii. De-acum, arhiva lui poate fi consultată de specialişti, la Biblioteca Judeţeană, în regim de „colecţie specială“. Am de-a face, încă şi acum, mai ales cu reproşuri înalt moralizatoare din public: ale celor care s-ar fi aşteptat să fi făcut un institut privat cu ele, la mine acasă, ale celor care (să fi ştiut! ah, ce păcat că nu le-am spus, discret…) mi-ar fi oferit sume astronomice pentru ele, îmbogăţindu-mă peste noapte, ale celor care cred că am obţinut sumele respective de la statul român şi nu vreau să recunosc, ale pioşilor care mă acuză de impietate, ale patrioţilor care mă acuză de lipsă de patriotism (căci nu instituţiile cărora le-am donat, ci altele, de ei recomandate, ar fi binemeritat cu adevărat etc.). Ce aş fi vrut? La ce mă aşteptam? Prin alte ţări, donatorii primesc recunoştinţa comunităţii, în ocazii şi forme special construite, pentru ca gestul lor să fie urmat de altele asemenea şi pentru ca respectiva comunitate să îşi întărească şi să îşi celebreze, astfel, memoria patrimonială. Dar acestea sînt, cred, semnele unui grad de civilizaţie la care noi, încă, n-am ajuns. În ţara mea, eu nu m-am aşteptat la nimic dinspre autorităţi, tot ce sper e ca donaţiile mele să fie păstrate şi studiate corect, acolo unde se află. Să nu se aleagă praful de ele. E mult? E puţin? Îmi veţi spune că e esenţialul.
Ioana Bot este profesor universitar de literatură română la Universitatea „Babeş-Bolyai“.
Foto: wikimedia commons