La doftor sau la fermecătoare
În trecutele vremuri, adică aşa, pe la 1800, doftorul nu ocupa un loc important printre români. Psihologul sau psihiatrul nu se inventaseră, aşa că melanholia, ipohondria, sminteala îşi găsesc leacul la Malamuci sau la Sărindar. Vreo icoană făcătoare de minuni e chemată în ajutor şi i se cere să stingă patima ce-a atins trupul nevrotic. Cei cu dare de mînă îşi ajută minţile să treacă peste nălucire şi isterie cu ceva afion (opiu). Pentru ceilalţi, fermecătoarele fac şi desfac de orice boală şi sminteală, de patima dragostei ce robeşte, de urîciune şi dihonie, de „legat“ (impotenţă) şi aşa mai departe.
De cele mai multe ori, femeile sînt asociate cu practicarea vrăjilor şi farmecelor, şi acuzate că umblă pe drumuri cu traista plină de „leacuri“ şi otrăvuri, că amestecă argint viu, şoricioaică (arsenic), ţipirig cu tămîie, agheasmă, busuioc, că vînd tot felul de alifii din ierburi numai de ele ştiute, că recurg la descîntece şi invocaţii în miez de noapte sau în zori de zi pentru a tulbura o „ordine“ şi aşa fragilă.
De pildă, la 25 iunie 1800, Zamfira este acuzată că ar fi reuşit cu ajutorul „vrăjilor curveşti şi al farmecelor“ să-l „robească în dragoste“ pe Mihalache. Ce poţiuni magice va fi folosit nu ştim, ci doar că bătrînul Mihalache s-a îndepărtat de femeia lui, de fiu şi de neamuri, acceptînd în preajmă, în casă, în pat doar o singură persoană: pe slujnica Zamfira.
În interiorul cuplului, astfel de bănuieli şi acuzaţii apar cu fiecare ceartă, cu fiecare palmă, cu fiecare „rebeliune“ a trupului ce nu poate fi explicată. „Băgîndu mîna în buzunarul scurteicii am găsit o legătură cu o dăosebită fiinţă, feluri dă bombonete, farmece...“, povesteşte Vasile Repezeanu. Şi apoi urmează fireasca teamă: „după a căruiia găsire, intrînd la o mare dăosebită bănuială că poate să fie pentru vreo stricare dă viaţă am vrut să intru în cercetare să văd ce sînt...“ Ipochimeni şi oameni cinstiţi sînt chestionaţi cu privire la acele „fiinţe“. Toţi într-un cor „s-au mirat“ şi „s-au speriat“ şi l-au lămurit asupra mersului fiecărui obiect: „arătîndu-mi şi fiinţa lucrării a fişcăriia bomboane“. „Muieri streine“, bune cunoscătoare ale acelor „fiinţe“, sînt şi ele aduse în faţă pentru a mărturisi asupra pericolului ce l-ar putea pîndi pe acest soţ mult prea grijuliu pentru viaţa lui şi mult prea bănuitor asupra unei soţii pe care o ştie doar de o lună. Elena Repezeanu din oraşul Mavrodin, judeţul Teleorman, avea, în acea vară din anul 1820, în „bozănaru scurteicii“, o „legătură cu busuioc, pîine şi altele“. La ce vor fi folosit nu-i prea greu de ghicit, pîinea îi va fi astîmpărat foamea, busuiocul îi va fi parfumat mîinile. Asta nu-l împiedică pe Vasile să susţină sus şi tare că e „fermecătoare“, să scrie în stînga şi-n dreapta cum a „dovedit-o“, „să umple tot oraşul de această mare prihănire“.
Biserica ortodoxă n-a dus niciodată o luptă cu acest tip de practici mai mult sau mai puţin magice. Poate şi pentru că unii dintre clerici credeau în puterea acestor farmece, alţii se chinuiau să le desfacă cu ajutorul apelor sfinţite, a cărţilor sfinte şi a icoanelor făcătoare de minuni. Abia modernizarea şi crearea unui cîmp medical vor începe să lupte cu fermecătoarele, descîntătoarele şi vrăjitoarele, pentru că reprezentau deseori o ameninţare reală la sănătatea populaţiei, dar mai ales pentru că făceau concurenţă netă personalului specializat. Bătălia se pare că fu cîştigată de fermecătoare.
De la Ciorogîrla şi pînă în Maramureş, oamenii aleargă în căutarea unor astfel de fermecătoare. Uneori poate că e vorba de disperare, dar, de cele mai multe ori, nu poate fi vorba decît de o imensă lipsă de educaţie şcolară şi de mare prostie. O vizită în profunda Oltenie, de exemplu, vă va arăta cum se construieşte educaţia unui tînăr: eşecul este explicat prin farmecele vecinilor şi nu prin neputinţele sau slaba implicare a odraslei. Broasca din pragul casei, la miez de noapte, asta a vrut să arate. O fată bătrînă nu şi-a găsit alesul din cauza unei alte fete din sat care i-a furat norocul. Argintul viu, găsit în straturile de flori, sau păpuşoii, legaţi cu fir roşu şi ascunşi în perine, nu au altă explicaţie. Şi, de teamă, fata nu s-a primenit, aranjat, lăsat de-o parte timiditatea, ci, de mînă cu mamă-sa, bunică-sa şi mătuşă-sa, a bătut mănăstirile, unde i s-a citit din cărţile sfinte, s-a ascuns sub patrafire, i s-au întărit certitudinile în pizma celorlalţi şi i s-a oferit basmaua habotnică a credinţei ca singura cale.
Credinţa ar trebui să aducă fiecărui credincios iubire şi bucurie, frumuseţe şi har. Iar rolul Bisericii ar sta tocmai în educarea enoriaşilor în cunoaşterea acestor „taine“ şi nu să-i lase de izbelişte pe mîinile „fermecătoarelor“ de tot felul.
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu