La Chişinău, o autentică stăpînă peste bucate!

Ce legătură are protecţia consumatorului cu geopolitica? – s-ar putea întreba cineva de bună-credinţă. Respectivul ar face bine să urmărească, relaxat, susurul rubiniu al vinului din Republica Moldova. Despre ce-i vorba: pe termen mediu, acest stat – în vederea realei sale suveranităţi faţă de Rusia – trebuie să-şi limiteze dependenţa faţă de Moscova în privinţa cîtorva indicatori: cum ar fi exportul de vin şi importul de gaze naturale. Cît despre gaze, nu-s multe de spus: firma rusească Gazprom – noua armă a Moscovei, cum spuneau ziariştii Paniuşkin & Zîgar, într-o carte apărută şi la noi în 2008, dar trecută mai că neobservată – este deocamdată stăpînă pe situaţie, din moment ce sursele alternative ale Republicii Moldova sînt, la ora la care vorbim, doar ipotetice.

Spre deosebire de gaze, care-s deficitare, vin se face în abundenţă în cramele de peste Prut. Un vin bun, sănătos, taninat şi de un roşu adînc. Leul de Bucureşti este, în raport cu leul de Chişinău, relativ puternic: aproape 1 la 4 (aproape la fel de tare precum este euro în raport cu RON-ul) – aşa încît, cu echivalentul a 15 lei vei găsi în orice magazin din Chişinău un vin sec sau de desert cu mult peste media celor pe care le bem pe Dîmboviţa din aceiaşi bani. Bref, cîteva produse locale sînt garantate la Chişinău: un vin bun, un coniac foarte bun şi o vodcă ieftină (nu mă pronunţ asupra calităţii, nu-s iniţiat). Apoi cărţile editurilor locale de limbă română: pe hîrtie bună, cartonate, aproape-aproape să-ţi trezească nostalgia după ediţiile din Tolstoi ş.cl. de la Cartea rusă de altădată. (Ca să nu mai spun că, la un chioşc de ziare de pe bulevardul Ştefan cel Mare, am găsit chiar şi revista pe care o aveţi acum înaintea ochilor!). Apoi bomboanele de la fabrica de dulciuri „Bucuria“ – nu le rataţi! Nu voi prelungi digresiunea (văd că vă lasă gura apă!), doar adaug că mîncarea mi s-a părut excelentă la Chişinău – şi nu mă refer la bucătăria hotelului Codru (de la care oricum ai aşteptări şi nu dezamăgeşte), ci mă gîndesc la un restaurant cvasistudenţesc (din zona Universităţii Pedagogice „Ion Creangă“) în care am cinat de trei ori şi am fost cu toţii delectaţi (restaurantul era un fel de co-sponsor al conferinţei la care participam; reţin că pe cartea de vizită a proprietăresei scria, sub nume, nu patron/patroană, ci stăpînă! Să-i trăiască!).

Bun. Dar tocmai aici e şi problema. Atuul statului moldav – agricultura sa – este şi principalul său punct nevralgic. Pentru că Rusia face preţul. Industria, cîtă este în Republica Moldova, e mai ales concentrată pe fîşia rebelă numită Transnistria – o a 11-a parte a teritoriului statal, dar asupra căreia Chişinăul nu are control efectiv. Nu văd pe ce se bazează cine-şi imaginează că, în viitorul previzibil, Transnistria va reveni de bunăvoie sub ascultarea guvernului legitim al Republicii Moldova. Cheia nu e la Chişinău, nici la Tiraspol – ci la Moscova. Iar Rusia nu va „provoca“ independenţa Transnistriei – pentru că nu are nevoie de ea. Ce-i trebuie Rusiei, deocamdată, este ca această Transnistrie rebelă să fie fix în coasta Republicii Moldova – ca (teoretic) parte a ei.


Una peste alta: îi place Moscovei vinul moldovenesc? Probabil că da. Strict în această privinţă, Rusia n-a făcut nici un secret din faptul că fericirea exportatorilor de la Chişinău depinde aproape exclusiv de bunăvoinţa ei. În vara anului trecut, Tudor Copaci (directorul firmei de stat Moldova-Vin) declara că, de pe plaiurile moldave, ar putea pleca spre Rusia, anual, pînă la 70 de milioane de litri de vin. În mare, Rusia importa la mijlocul acestui deceniu circa 80% (!) din producţia vinicolă a micului stat – numai că situaţia s-a schimbat în martie 2006, cînd – din motive politice – instituţia de „protecţie a consumatorului“ de la Moscova a găsit brusc în vinul moldovenesc „pesticide şi metale grele“. Drept care Rusia a instituit un embargo asupra produselor moldave – ştiind foarte bine că nici România şi nici alte state ale UE n-o pot suplini. Dar, ce să vezi: ale naibii pesticide, şmechere precum motanul din bulgakovianul Maestrul şi Margareta, au dispărut în anii următori – cînd Moscova a vrut să dea un semn de amabilitate dlui Voronin şi a reluat importurile!

Deasupra tuturor acestor probleme, Ştefan cel Mare stă sus pe soclu la Chişinău şi aşteaptă soluţii, nu sfaturi. Azi, sînt mulţi care-i spun Republicii Moldova ce să facă – dar prea puţini care-i spun cum. Cît despre această statuie – săptămîna viitoare, aici, ceea ce poate n-aţi ştiut!

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti și scrie pe blogul Geopolitikon.