Jos cu Boia! Trăiască reforma!

Adevărul e că i se cam urcase la cap acestui Lucian Boia: după ce că a spus că istoria României e un mit, s-a mai şi apucat să scrie asta. Iar cînd să scrie, nici măcar n-a scris în limba română, ci mai mult în franceză! – de parcă i-ar fi fost jenă de limba lui maternă! În plus, e atît de leneş încît, atunci cînd cărţile lui apar în româneşte, nici măcar nu şi le traduce singur – ci lasă asta în sarcina unor traducători plătiţi din (evident) banii şi sudoarea poporului. Noroc că, iată, se face dreptate! Boia este, de la 1 martie, invitat să-şi ia tălpăşiţa din Universitatea Bucureşti. Victorie, tiranul a fugit, că şi-aşa era cam burghez şi cam cosmopolit! 

Cei care gîndesc în sensul paragrafului de mai sus (or mai fi şi ţăcăniţi dintr-ăştia) pot să se bucure. Profesorul Lucian Boia (născut în ’44) e pus, în virtutea noii Legi a Învăţămîntului, în afara sistemului universitar de stat – fiind mînat spre pensionare. Sau, dacă ţine morţiş să mai intre în facultatea în care a predat decenii, atunci poate lucra în regim de colaborare, urmînd să fie plătit la oră (precum ştiţi dvs. cine), dar nu la nivel de profesor, ci din norma de bază a unui lector universitar (!). 

În anul 2007 m-am gîndit la acest profesor ca la un posibil (şi, credeam eu, bun) ambasador al României la Paris. Dat fiind că persoanele înalte cărora le-am înaintat propunerea au ridicat din sprîncene – ceva gen ăsta cine mai e? –, permiteţi-mi o minimă prezentare (doar-doar or afla şi respectivii). La începutul anilor ’90, în tumultul de teorii şi opinii, lamentaţii sau elogii, scuze şi acuze ale acelui timp, a devenit tot mai clară vocea – şi mai ales scrisul – unui profesor de Istorie activ deja în medii ale istoriografiei europene, foarte apreciat de către studenţii săi (şi de către studentele sale – nu văd ce-i rău în asta), dar relativ necunoscut publicului intelectual din România. Acest profesor a uimit apoi prin francheţea unui discurs de tip nou, prin care încerca să identifice şi să explice partea de mit şi de imaginar din conştiinţa noastră istorică. 

Împreună cu unii dintre colegii şi studenţii săi, respectivul a înfiinţat în Universitatea Bucureşti un Centru de Istorie a Imaginarului. Cîteva volume dedicate mitologiei comunismului românesc, apărute atunci sub egida centrului, au avut un neaşteptat succes şi au plasat analiza stalinismului & ceauşismului românesc într-o nouă paradigmă. Iar cartea din ’97 a acestui profesor – Istorie şi mit în conştiinţa românească – a devenit în cîteva luni un hit editorial. Cum e firesc, cartea a stîrnit diverse reacţii: unii au aplaudat-o, alţii au combătut-o (cu sau fără argumente). Cum se mai întîmplă la noi atunci cînd un om ridică privirile mai sus decît alţii, Boia a fost şi atacat – gratuit, ilogic şi nedemn. Din invidie, din neştiinţă sau pur şi simplu din răutate, s-a spus despre acest profesor că nu şi-ar iubi ţara sau că ar fi un dubios „agent de influenţă“ etc. Însă profesorul a mers pe drumul său, cu scrisul său, şi a publicat – la Bucureşti sau Paris – alte cărţi de răsunet. Iar amfiteatrele sale, în Universitate, au rămas la fel de pline precum erau şi acum 30 de ani. 

…Dar asta pînă săptămîna trecută. În numele „reformării învăţămîntului“ (şi al „promovării tineretului“!), Lucian Boia e pus pe tuşă, în condiţii umilitoare. Nu e singurul: numai Facultatea de Istorie bucureşteană pierde nume precum Zoe Petre, Al. Barnea, Stelian Brezeanu, Ion Bulei, Andrei Pippidi (peste vreo doi ani) ş.a. – adică unii dintre cei mai buni profesori de Istorie ai ţării. Fiecare dintre ei – şi aici mă gîndesc şi la Dinu G. Giurescu, care e intelectualmente mai tînăr decît mulţi dintre cei ce fac umbră degeaba catedrelor – ar merita nu texte ca acesta, ci premii naţionale. Dar pînă una-alta, meritau un alt tratament. Un profesor bun nu se face peste noapte şi nici prin numire politică (aşa cum îşi imaginează unii dintre directorii mai tineri ai unor institute cu propte partinice de azi, care speră că ei vor împărăţi lumea, dacă tac şi încurajează asemenea acte ruşinoase făcute în numele „reformării“). Din gură, noi vorbim despre necesitatea unor pensionări mai tîrzii; în şcoli, facem invers. A scoate un profesor (şi conducător de doctorate) din contactul cu discipolii săi la vîrsta de 65 de ani este o barbarie intelectuală; iar cînd aceasta se face în martie, la mijloc de an universitar, se mai cheamă şi o imensă prostie! 

Ca unul care am avut privilegiul de a le fi student, nu văd de ce n-aş spune că o lege care-i ia pe Boia şi pe ceilalţi de la catedră (cît timp sănătatea lor le permite să stea acolo) este o lege numai în beneficiul politrucilor de tip nou, capabilă poate să „reformeze“ în mintea acestora doar propria lor stupiditate laşă.  

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa este Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. El scrie pe blogul Geopolitikon.