Jocul cu vorbele corupţiei
La Porţile Orientului, cum ne place să spunem, românii s-au lăsat „cuceriţi“ de limbă şi limbaj adoptînd şi prelucrînd vorbe şi instituţii după nevoi sau doar după modă. Obţinerea unui beneficiu, de orice natura ar fi fost el, se leagă de coruperea persoanelor şi instituţiilor prin diferite mijloace. Se nasc astfel „vorbele“ instituţionalizate ca urmare a unei practici îndelungate: havaet, temenea, hatîr şi voie vegheată, tain, ruşfet, peşcheş, ciubuc, bacşiş, filotimă, filodormă, şpagă, mită, plocon. Chiar şi înlăturarea unui catahrisis (abuz, nelegiuire) nu putea fi obţinută decît cu ajutorul unui mic ciubuc dat cui trebui, cu putere de a schimba un pitac sau doar o simplă anafora. Pentru că „multe grăieşte popa, dar, fără plată, gura nu şi-o dăşchide“, carevasăzică „fără dare de bani, nimeni nu-ţi ajută“ – consemnează marele boier Iordache Golescu la început de secol XIX. Şi merge chiar mai departe cu „gardul fără proptele, nicicum poate sta, iar cel cu proptele niciodată piere“, or „bunii ocrotitori“ îşi oferă serviciile într-un sistem al „darului“ şi al hatîrurilor de tot felul. A nu lua „mită“, termenul folosit cu sens general aici, devine echivalentul unei mari calităţi, întrucît de la mic la mare, de la marele dregător din preajma lui vodă pînă la cel mai mic slujbaş dintr-un colţ uitat de plai, toată lumea pretinde şi cere „ceva“ pentru orice fel de serviciu. În acest context, devine „celebru“ marele vornic de Tîrgovişte, Iordache Creţulescu († 1746), cunoscut că „mită pentru orice treabă ar fi putut face nu lua… era drept judecătoriu, nefăţarnic; nici într’un chip Domnilor nu le făcea colachii; ci totdeauna vorbea drept fără sfială“. Sau marele ban Teodor Văcărescu Furtună, nu prea şcolit în ale dreptului, dar cunoscut ca judecător onest şi integru pentru că nu a acceptat „hatîruri“ şi că „la cuhnia lui nu se primeau plocoane“.
Pînă la vodă Ipsilanti nu se poate spune că aceste practici sînt serios sancţionate de către un cod; de acum înainte, ele intră sub incidenţa legii: „cei ce cu luare de bani îşi zminteşte obşteasca slujbă cea orînduită de stăpînire, să vinovăţeşte de pravilă“. Pedeapsa prevede darea afară din slujbă – „izgonire“ –, şi recuperarea mitei întreit pe seama statului, „cel ce au primit luare să i să ia de către stăpînire întreit“, scrie codul penal de la 1783. Poruncile domneşte eşuează destul de des, dovada regăsindu-se în frecventa lor reiterare. Apoi, Condica criminalicească a Moldovei (1826) surprinde şi sancţionează o practică curentă şi păgubitoare: evadarea din temniţă cu ajutorul temnicerului care, momit cu oareşce „ceva mită“, uita de îndatoriri şi atribuţii. Pedeapsa prevăzută se construieşte tot în jurul temniţei, transformîndu-l pe temnicer din gardian în deţinut.
Deseori, aceste practici sînt atît de importante din punct de vedere economic că, în ciuda unor legi, pitace, nizamuri, nu pot fi stîrpite. Dimpotrivă, practica se transformă, printr-o îndelungată folosire, în normă. Uneori, „darurile“ nu sînt decît stimulente oferite slujbaşilor statului spre a-şi face treaba, adică ceva ce este deja parte din slujba. Filodorma, de pildă, este un fel de „dar“ dat cuiva pentru a nu „uita“ că are şi îndatoriri.
Cînd rămîne epitrop peste averea nepotului săi, ceauşul Mihai Bărbătescu trebuie să consemneze toate veniturile şi cheltuielile efectuate. Aflăm cu această ocazie şi despre filodorme, plocoane sau bacşişuri date în stînga în dreapta pentru ca lucrurile să avanseze în direcţia dorită. Uneori sînt lucruri atît de mărunte: „6 taleri, bacşiş ce au dat oamenilor de au pus hotar la Baloteşti; 1:10 taleri, bacşiş, o pereche de iminei dat isprăvnicelului moşiei“. Cu ajutorul lor, ceauşul încearcă să grăbească o „treabă“ ce se tot prelungea de ceva vreme de către hotarnici deja plătiţi prin leafă să facă acest lucru. Sau „60 taleri, dumnealor boierilor ispravnici, prin mîna postelnicului Tănase“, un stimulent oferit celor care prin natura slujbei lor trebuiau să „prefacă catagrafia“. Or, dacă ispravnicii sînt „dăruiţi“ de bunăvoie, nu acelaşi lucru se întîmplă cu vătaful de divan care pretinde nici mai mult nici mai puţin decît 500 de taleri filodormă pentru o elibera o anafora. Suma este uriaşă, dacă ţinem cont că pentru redactarea unei jalbe se plătea logofătului o sumă cuprinsă între 20 de parale şi 1 taler. Ceauşul se revoltă şi se plînge de o aşa mare neruşinare. Şi pînă la urmă i se face „dreptate“, adică să plătească totuşi vătafului o filodormă de 50 de taleri, iar el să rămînă cu paguba zilelor „zăbovite“ aiurea pe la uşile divanului.
Filodorma, chiar dacă şi-a schimbat numele, s-a integrat în comportamentele noastre cotidiene şi nici măcar nu mai credem că ar fi ceva ilegal sau aberant.
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.