Iubirea de aproapele face minuni

23 aprilie 2014   IERI CU VEDERE SPRE AZI

Cîteva zile înainte de Paşti. Tristeţea începe odată cu stricarea vremii. Dintr-o primăvară curajoasă, totul se prăbuşeşte, brusc, în ploaie şi frig. Chipurile compatrioţilor, adineaori luminoase, se încruntă şi se schimonosesc. Traficul de pe străzile Capitalei explodează ca un covor de bombe cu noroi. Se claxonează, se urlă, se urăşte. Mulţi locuitori ai Capitalei au sărbătorit venirea zilelor cu soare, scoţîndu-şi maşinile. Lumea iese la soare în maşini. Dacă plouă, aceiaşi locuitori îşi iau maşinile pe post de umbrelă. Orice-ai face, străzile sînt sugrumate. Fiecare român îl urăşte pe celălalt pentru că a ieşit cu maşina şi aglomerează locul. Dacă ai număr de Suceava, Arad, Galaţi, orice altă localitate în afara Capitalei, eşti urît de două ori mai mult. Ce cauţi aici, să îngroşi şi tu înghesuiala noastră? Cei care, printr-o minune, au scăpat de virusul urii sînt – în cel mai bun caz – extrem de nervoşi. 

Pe vremea asta cruntă, mă duc la o „Alimentară“ din centru, să-mi iau ceva de-ale gurii. De fiecare dată, doamnele care vînd acolo, cu rare excepţii, se uită la tine ca şi cînd te-ar pocni că le-ai deranjat în timpul serviciului. Te-ar scalpa. Cere-le ceva feliat, nu din grămada oxidată pe care au aranjat-o în scîrbă alaltăieri. Se vor uita la tine şi, cu privirile lor, te vor terciui cu roata, mai rău decît au păţit-o eroii martiri ai neamului. Ca răzbunare, îţi vor tăia nişte felii groase, cît uşile adăposturilor antiatomice. Tu, deşi crăpi de nervi, cu zîmbetul pe buze, politicos, le vei ruga să păstreze lespezile alea pentru excentrici, şi le vei sugera să mai taie jambonul ăla încă o dată, dar nu cu topoarele. Dacă în clipa următoare ai un pic de reflux, urmat de o criză de ulcer perforat, să ştii că e de la blestemele pe care doamnele vînzătoare le deapănă în minte, ca pe un cîntec de şezătoare învăţat din străbuni. În timp ce taie feliile alea, ar scuipa în ele, din adîncul sufletului, dacă ai întoarce privirea măcar o secundă. Ori de cîte ori le-ai spune, la intrare, un „Bună ziua!“, îţi vor răspunde, invariabil, cu… „Poftiţi!“ sau „Spuneţi!“. Tu mai zici o dată: „Bună ziua!“ Cu o privire înecată în sînge, care spune ceva de tipul „Eşti surd, boule?“, îţi vor răspunde: „Daaa! Spuneeeţi!“ 

La celălalt raion mai deranjezi o doamnă, care încă nu-ţi rupe o mînă pentru că ai salutat politicos. „Bună ziua!“ mai zici tu, ca un bou surd ce eşti. Nimic. Nici măcar nu se mai întoarce spre tine. Vorbeşte cu o colegă. Ai deranjat-o. Nu-i nimic, ea-şi vede de conversaţie. Ailaltă sesizează, într-un tîrziu, mojicia, şi-i zice ăsteia că are un client. Parcă a şoptit ceva la urechea lui Beethoven, înainte ca marele compozitor să se stingă. Dincolo de timpan, e o linişte mai profundă ca-n Groapa Marianelor. Pe o pleoapă cu rimel brînzit, adunat în granule mici, ca de smoală, citeşti un mesaj care s-ar putea să-ţi fie adresat: „Da’ mai uită-te-n creierii mă-tii şi la alte rafturi, pînă termin eu de vorbit aicea! Eşti handicapat? Nu vezi că discut cu cineva?“ Într-un tîrziu, ailaltă se simte şi pleacă. Ai rămas cu adversarul. Privirile au scăpărări de cuţite care zboară prin tot magazinul. N-o priveşti, de teamă să nu-ţi arzi ochii, ca de la sudură.  

Ceri un păstrăv afumat. O vezi că moşmondeşte ceva p-acolo, şi treaba asta-ţi atrage atenţia. Umblă de nebună prin hîrtiile de împachetat, de parcă ar avea de învelit un pian cu coadă. Oare ce dracu o fi făcînd? Aha! Camuflează ceva. E clar ca lumina zilei. Nervoasa ascunde ceva sub kilele de hîrtie. Pune marfa pe cîntar, după care scoate vreo patru etichete autocolante, cu care sigilează pentru eternitate pacheţoiul rezultat. Iau păstrăvul hiperîmpachetat, fac doi paşi, mă-ntorc cu spatele la ea şi-l desfac. Trece o vreme pînă cînd dau la o parte cele cinci mii de rînduri de hîrtie. Peştele e plin, pe-o parte, din cap pînă-n coadă, de mucegai alb, pufos, ca o păpădie. Brusc, am intrat în ordinea războiului personal cu doamna vînzătoare. Vreau răzbunare! Fac un stînga-mprejur, desenîndu-mi în cap succesiunea de mişcări la relanti, coregrafia momentului în care, după un salt cu dublu şurub, ţinînd păstrăvul afumat de cap, o plesnesc peste gură, din zbor, cu partea mucegăită. (Rog ONG-urile să nu se autosesizeze, ci să interpreteze finalul frazei anterioare ca pe un fragment dintr-un scenariu ficţional.) 

Noroc că nu-mi iau elan să fac saltul de shaolin, pentru că n-aş fi calculat bine distanţa pînă la ţintă. Pentru cîteva secunde, n-o mai văd. Intru în panică. Unde e adversarul? O descopăr, prăvălită în vitrină, răşchirîndu-şi mîinile şi căutînd ceva la care nu prea poate ajunge. Înţeleg într-o clipă că pot cîştiga iniţiativa atacului şi mă repliez în unghiul mort al inamicului, la capătul vitrinei, ţinînd-o sub observaţie, ca un lunetist răbdător. E evident ce face. Şi-a dat seama că păstrăvii sînt mucegăiţi ca dracu. Încearcă să-i scoată de la vedere pe ăia învechiţi evident, pe ambele părţi, şi să-i întoarcă în sus, cu faţa sănătoasă, pe ăia mucegăiţi doar pe-o parte. Aş filma-o cu telefonul, dar nu se văd detaliile. Cum să probez în faţa opiniei publice internaţionale nenorocirea pe care o face în faţa mea?

La un moment dat, cu mîinile încărcate de păstrăvi mucegăiţi, dă să plece, dar ridică privirea şi mă vede. Nu-i dau timp să reacţioneze şi mă reped la ea, arătîndu-i mizeria pe care mi-o împachetase. Nu mai am vreme de nici un discurs, şi-i spun dintr-o suflare: „Cum e posibil aşa ceva? E foarte urît ceea ce faceţi!“ Se uită la mine, prin mine, dincolo de mine, trece fără să zică nimic, afişînd pe faţă un soi de încrîncenare amestecată cu o vagă îngrijorare. Înainte de a intra în depozit, o aud pronunţînd următoarea tranşă lingvistică, pe care o reproduc întocmai: „Eee… acuma… căcat!“ 

(va urma)

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.

Mai multe