Istoria în slujba vinului

Cînd ai puţine (sau aproape deloc) „ştiinţe“ despre vinuri, dar e musai să pui, la o întîlnire importantă, un vin bun pe masă, alegerea se dovedeşte greu de făcut. Cum, în ultima vreme, buticurile specializate în comercializarea vinurilor nu prea mi-au sărit în ochi (cel puţin cu mine nu s-a întîmplat, dar recunosc că mă agăţ de gînduri imaginare pentru a nu fi nevoită să privesc în jur), am ales un supermarket. Poate nu e cea mai potrivită alegere, dar gîndeşti că un buget rezonabil îţi dă voie să alegi vinul rezonabil. Şi uite aşa am petrecut eu de 1 Mai toată după-amiaza printre sticle, încercînd să aflu ce e bun şi ce e istorie. „Somelierul“ marketului se pricepea foarte bine la etichete şi aranjat sticlele pe culori, forme, dopuri, preţuri etc., dar la vinuri... Am dedus asta din ofertă: mi-a pus în braţe o sticlă pîntecoasă de vreo doi litri de vin roşu cu îndemnul: „E bun, doamnă, şi ajunge la toată lumea…“ Şi, înainte de a-i urma sfatul, am decis să mă ajut singură citind cu atenţie etichetele. Or, aici... totul devine istorie. Nu ştiu dacă ar trebui folosită istoria pentru a promova o marcă sau alta, ce ştiu este că mi-ar plăcea să aud lucruri frumoase şi inteligente. Ceea ce am citit m-a amuzat şi mai apoi m-a întristat foarte mult. De pildă, cînd te adresezi unei populaţii majoritar vorbitoare de limba română, faci tot posibilul ca şi reclama să fie în limba română. Habar nu am de ce ne este atît de ruşine de limba noastră. În definitiv, pentru cei care o cunosc, este mijlocul cel mai la îndemînă de a transmite un mesaj.

Vinul de pe Valea Prahovei, care o fi bun, nu zic nu, se bea în varianta „englezită“: Prahova Valley adus din cramele Hallewood şi îmbuteliat, totuşi la Ploieşti, pe strada Găgeni. Apoi mă perturbă, pe mine necunoscătorul, această „inexactitate geografică“, Prahova Valley de pe Colinele Dobrogei? N-ar fi fost mai bine să se scrie mare acolo pe etichetă Colinele Dobrogei? Mă întreb. Atît! Cînd vine vorba de istorie, Burebista, Kronos, Bachus, Dyonisos, Ştefan cel Mare, Constantin Brîncoveanu şi „alte personalităţi ale istoriei noastre“ sînt puse la treabă. „Beciul Domnesc“ este învechit, nici mai mult, nici mai puţin decît în beciul lui Ştefan cel Mare din... Focşani, pe strada Avîntului. Cred că în Focşani, pe strada Avîntului, a rămas doar avîntul, că beciul... Şi Grasa de Cotnari se revendică de la Ştefan cel Mare şi, uneori, de la Alexandru cel Bun. Ştiu doar că experienţele mele cu Grasa de Cotnari, luată de pe „pieţele largi“, au fost mai degrabă dezamăgitoare. Dar cînd am gustat o Grasă de Cotnari din pivniţele, din adevăratele pivniţe ale mănăstirii Putna, puterea vinului fu cu totul alta, iar savoarea, savoarea chiar mă ducea cu gîndurile la acele vremuri. De Busuioaca de Bohotin, alt vin de pe la Ştefan cel Mare, nici nu vreau să mă mai apropii de cînd, în urma unei reclame agresive, m-am lăsat ispitită şi am „investit“. Efectul fu... trist. Oi fi avut şansa de a mă număra printre cumpărătorii de falsuri, atraşi doar de culoarea etichetei. Cine mai ştie pe o piaţă atît de nesigură. Cam în aceeaşi capcană am picat şi cu Frîncuşa de Cotnari, cînd, pe terasa unui bun restaurant moldav, am gustat „ceva“ ce n-ar fi putut fi numit în veci vin. Şi asta la îndemnurile „disperate“ ale unei reclame radio care promova calităţile „nebănuite“... De la Dealul Mare – Urlaţi îmi sare în ochi reclama pentru vinul roşu sec, bun doar pentru că acolo, la Urlaţi, ar fi avut pivniţele Constantin vodă Brîncoveanu, dar... „şi alte personalităţi ale istoriei noastre“. Care „personalităţi“? Atît de ştiute, că nu pot fi numite. De la Tohani ai de ales între „Licoarea lui Bachus“, „Sînge de Taur“, „Tohani pur sînge“ şi multe altele. Văzui că şi Dyonisos îşi îmbutelie vinul la Mereni, găsii şi un „Vin al Cavalerului“, un alt vin al „Cocoşului“ de la Recaş. Şi... pentru că publicul cere, se confecţionă rapid un vin „Te iubesc mult“, în care eu sigur n-aş vrea să investesc, doar plecînd de la etichetă... În rest, multe, multe vinuri, pentru noi cei mulţi... ieftine, pline de sulfiţi, cu etichete cît mai lucioase şi mai anoste, cu reclame scrise neatent şi fără tragere de inimă. Pînă la urmă, plecai cu un Bordeaux, care se dovedi a fi bun, iar preţul... fu pe măsură. Alegerea ţinu doar de experienţa gustului. Mi-ar fi plăcut însă să investesc într-un vin românesc, vin care să mă ajute ori de cîte ori întîlniri importante şi mai puţin importante îi reclamă prezenţa. E adevărat că am nimerit unde nu trebuie, într-un supermarket, dar pînă la urmă norodul n-ar merita mai multă atenţie din partea acestor producători, dat fiind că el este marele consumator?!

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.

Mai multe