Între noi, intelectualii

23 februarie 2007   IERI CU VEDERE SPRE AZI

Mărturisesc că, după ce Dan Voiculescu a lansat apelul către "intelectualii anonimi" (formulă inspirată, probabil, de "alcoolicii anonimi"), am fost curios să aflu mai multe despre preşedintele Partidului Conservator. Am mers pe site-ul lui Dan Voiculescu şi am aflat despre Dom’ Profesor (aşa îi place să i se spună) nu puţine lucruri interesante. A absolvit, astfel, în 1974 Facultatea de Comerţ Exterior cu distincţia "magna cum laudae" (sic!). Se acorda în acei ani distincţia "magna cum laude" la absolvire? M-aş mira. Foarte instructivă este secţiunea "Micile secrete". Ni se dezvăluie, spre exemplu, că domniei sale "îi plac foarte mult copii" (sic!). Formulările sînt nu o dată surprinzătoare, prin concizie şi prin gustul pentru paradox: "Cartea sa de căpătîi se cheamă inteligenţa emoţională"; "Dan Voiculescu face o mare diferenţă între a avea şi a fi. Consideră că este foarte important de cît ai şi cum ai să fii tu". Profunzimea absconsă a ultimei fraze mi-a creat, recunosc, o stare de perplexitate. Mînat de aceeaşi curiozitate firească am căutat cîteva din cărţile lui Dan Voiculescu. Una se intitulează Psihologia negocierii contractului colectiv de muncă şi arată mai curînd a broşură şapirografiată. Lucrarea (101 pagini) mi s-a părut iremediabil plicticoasă. E adevărat că - aşa cum declară în prefaţă - Dan Voiculescu vorbeşte uneori în numele experienţei proprii; aleg la întîmplare un pasaj: "Principiul obţinerii de informaţii. Acest principiu implică talentul de a vorbi puţin, a fi răbdător şi a asculta explicaţiile partenerului. Important este să nu formulăm răspunsuri şi nici întrebări pînă nu analizăm profund sensurile directe, dar mai ales indirecte ale spuselor noastre". Exemplele culturale sînt date după ureche, ca atunci cînd ni se spune că Amintirile egotiste ale lui Stendhal ar fi un roman. Textul pare o traducere după surse anglo-saxone. Un indiciu în acest sens este citarea în engleză a unor titluri de cărţi clasice, menţionate în capitolul "Istoria şi evoluţia sistemului de comunicare": îi întîlnim aici pe olandezul Vossius - botezat "Voussius" - cu Institutes of Oratory (1622) şi pe francezul Fénelon cu Dialogues en Eloquence (1717). În cu totul alte condiţii grafice (copertă cartonată, hîrtie fină, literă vizibilă) este tipărit în 1999, la Editura economică, volumul Lupta cu noi înşine. România 1989-1999, coordonator Dan Voiculescu (printre colaboratori - Theodor Stolojan, Ilie Şerbănescu, Stelian Tănase). Dan Voiculescu are trei contribuţii: un text (din nou) complet indigest, plin de scheme şi cifre, concluziile ("Concluzii la un deceniu tulbure") şi introducerea ("Politică şi afaceri în anii ’90: viziunea mea"). Dan Voiculescu e în largul său în paginile care combină confesiunea cu profesiunea de credinţă. Nu lipsesc aforismele fulgurante: "morbul autolatriei odată izolat, pacientul dispare inevitabil din sfera valorii creatoare". Sau sfaturi utile, de aplicat şi în politică: "Atunci cînd ai trei parteneri puternici, ei pot fi jucaţi unul contra celuilalt, în folos propriu, cu condiţia să ai abilitatea necesară în negocieri". Şi nici neologismele care dau strălucire frazei: "În consens cu reluctanţa mea faţă de angajarea iresponsabilă de credite, reluctanţă pe care o recomandam, din păcate fără folos, Guvernului încă din 1991...". Francheţea mărturisirilor ne lasă visători: "Cînd privesc înapoi în timp şi îmi aduc aminte că prima mea grijă după revoluţie a fost nu să iau, ci să dau un milion de dolari - ce-i drept, nu din banii mei - pentru a-mi întrajutora cetăţenii..." (s.m., Al. C.). Şi pour la bonne bouche, o tulburătoare dilemă: "meditînd peste ani la aceste entuziasme repetate, îmi vine în minte butada conform căreia cel ce învaţă din experienţa altuia e inteligent, cel ce învaţă doar din experienţă proprie e mediocru, iar cel care nu învaţă nici din experienţa proprie e sărac cu duhul: să mă încadrez oare în această din urmă categorie? Nu cred, pentru că în aceeaşi situaţie se află nenumăraţi concetăţeni de-ai mei şi nu se poate să fim aşa de mulţi!" Am spus pour la bonne bouche? Atunci trebuie să vorbim de cronica gastronomică a lui Peter Imre din Ziarul financiar (16 februarie). Aproape un sfert de cronică e dedicat apelului semnat de "învăţaţi de înaltă ţinută morală şi artistică", dar care, "din păcate, sînt mult prea sofisticaţi pentru mine". Cronicarul mimează modestia şi ignoranţa: "Nici măcar intenţia scrisoranzilor (s.m., Al. C.) nu mi-e foarte clară. Domnul Liiceanu e un prosper om de afaceri şi un filosof de clasă, dar eu cred că filosofii ăştia fac uneori lucruri care nu au nici o noimă şi nici vreo legătură cu universul ideilor pure în care ar trebui ei să sălăşluiască. Însă, după cum spune Maestrul, totul există dintr-un motiv, ca parte a inteligenţei perfecte care este Universul. Prin urmare, poate că, într-o bună zi, cînd mă voi lumina, o să-l înţeleg şi pe Liiceanu. Înapoi la restaurante şi la mîncare". Înţelept îndemn, veţi zice, dar nici el nu e urmat pînă la capăt. După ce se bucură de bunătăţile restaurantului (japonez), după rulouri de orez, creveţi tempura pane, wasabi, ghimbir, sos de soia, supă Miso, calamar etc., cronicarul exclamă, învins de destin: "Eu sînt fericit. Doar Liiceanu mă mai întristează". Dacă intelectualii ne strică pînă şi pofta de mîncare, atunci e grav.

Mai multe