Încă un călător de pe vremuri

30 iunie 2007   IERI CU VEDERE SPRE AZI

În aceiaşi ani cu francezul ale cărui impresii despre Bucureşti şi-au găsit locul în două numere trecute ale Dilemei vechi, a sosit la Bucureşti, în căutare de lucru, un croitor german. Numele său era Peter Dietrich Holthaus, originar din Westfalia şi supus prusac. Povestirea aventurilor sale "prin Europa şi în Orient" a cunoscut trei ediţii în ţara sa, ceea ce dovedeşte un succes de librărie considerabil, confirmat şi de faptul că, tradusă în englezeşte, a fost încă o dată publicată la New York în 1844. Această ultimă ediţie mi-a fost semnalată de tînărul meu prieten Marian Coman. Holthaus a fost prima oară în 1830 la Bucureşti, unde a locuit zece luni. A revenit aici în 1836, cînd se îndrepta spre Constantinopol. Venind de la Braşov, pe valea Prahovei, drumul trecea "peste deal şi vale, prin rîpe, mocirle şi vaduri de rîu", aşa că, "în patru zile", cît a durat călătoria, "am fost siliţi să trecem prin apă de 72 de ori, fiindcă în ţara asta nu sînt poduri". În sfîrşit, căruţa trasă de opt căluţi a ajuns la destinaţie: "capitala Valahiei" se întindea înaintea ochilor "pe un şes larg, în mijlocul viilor frumoase şi al cîmpiilor verzi, înălţînd nenumărate turnuri" (turle de biserici). Călătorii s-au grăbit să caute cartierul locuit de colonia germană, nu pe lîngă biserica luterană (Holthaus notează că acolo predica era în ungureşte, din cauza maghiarilor reformaţi), ci în jurul Lipscanilor, stradă numită după negustorii care, "o dată sau de două ori pe an", mergeau la tîrgul de la Leipzig. Vocabularul românesc învăţat în Ardeal - pîine, rachiu, vin, unt, sare şi lapte -, cît le trebuia pentu dieta de bază, cuprindea şi autorecomandarea "nemţile" cu care cei nou-veniţi şi-au căutat compatrioţii, fiind primiţi de ei cu cordialitate. Pe străzi, hainele "nemţeşti" se vedeau mult mai rar decît costumul oriental sau decît uniforma rusească: ţara era sub ocupaţie de doi ani şi trupele imperiului "protector" se vor retrage numai în 1834. Impresiile croitoraşului construiesc cu vioiciune realitatea bucureşteană. Oraşul, văzut de aproape, nu i se mai pare frumos ca de la distanţă, constatare pe care o făceau şi alţi străini din acea epocă. "Are străzi murdare, strîmte, nepavate şi pline de hîrtoape, acoperite cu scînduri groase şi bîrne, fiindcă prin mijloc curge un canal adînc de şase picioare" (adică vreo doi metri). "În aceste canale se aruncă tot felul de murdării, aşa că, vara, căldura excesivă stîrneşte o duhoare pestilenţială. Casele sînt, unele, din piatră, dar cele mai multe de lemn, scunde şi prăpădite. Nu-i pot oferi cititorului un catalog de clădiri frumoase. Dar numărul bisericilor este minunat: sînt peste două sute cincizeci şi orice boier are una în curtea lui. Fiecare biserică are între una şi trei turle, însă în alte privinţe e foarte simplă, cu puţine ornamente, în afară de nenumăratele picturi de sfinţi pe pereţi." În legătură cu această împodobire interioară, observaţiile lui Holthaus ne interesează, deoarece se referă la vechea înfăţişare a Mitropoliei: "Ea se află pe un deal şi e remarcabilă prin marele număr de picturi frumoase, reprezentînd diavoli şi îngeri şi Judecata de Apoi". Credincioşii erau chemaţi la slujbă cu toaca, instrument pe care tînărul german nu-l mai văzuse pînă atunci. "Bucureşti e un oraş mare, cu multe suburbii şi întins pe aproape nouă mile" (cca 13 km). Dîmboviţa "curge prin mijlocul său şi furnizează apa oraşului. Un butoi este transportat într-un cărucior şi din toate părţile se aude strigătul: ŤApaa hop!». Fiecare familie are un butoi asemănător în care se toarnă apa. Pe urmă se pune înăuntru o bucăţică de piatră acră şi, cînd a fost bine amestecată şi a stat un ceas, este limpede şi bună de băut, dar, venind direct din rîu, este impură în cel mai înalt grad. Un butoi de apă costă de obicei douăzeci, iarna chiar patruzeci de parale, adică unul sau doi groşi de argint. Toate hoiturile de vite, pisici şi cîini sînt azvîrlite în gîrlă. Pe malurile gîrlei, cîini sălbatici îşi au bîrlogul şi dau destul de furcă locuitorilor, dar aceştia au găsit acum mijlocul de a reduce numărul nesuferitelor animale, folosindu-i pentru exterminarea lor pe ţigani, care constituie aici o categorie specială de paria ai societăţii". Imaginea căruţei hingherilor, cu cîte 40-50 de cîini morţi înăuntru, nu poate să nu ne aducă aminte de simpaticele animale comunitare oploşite în jurul Casei Academiei sau chiar, ca odinioară, pe malul Dîmboviţei, pe la Izvor. Şi o altă amintire, balcanică, şi mai recentă. Atunci cînd Mustafa Kemal, dictatorul turc, a vrut să cureţe Istanbulul de haitele de cîini vagabonzi, i-a deportat pe o insulă pustie unde i-a lăsat să moară de foame, în timp ce urletele lor răsunau pînă la ţărm.

Mai multe