În apărarea lui Mincu

În autobiografia lui, prea puţin cunoscută, N. Petraşcu, prietenul lui Eminescu şi fratele pictorului, povesteşte cum, în 1907, a cumpărat la licitaţie terenul din Piaţa Romană, colţ cu strada Primăverii: "Acolo construii, după planurile amicului meu Mincu, casa care se vede încă şi astăzi" - adică în 1937 - "la no.1, atît de graţioasă şi de românească ca stil". Strada Primăverii, care a purtat apoi şi numele de N. Bălcescu, se cheamă acum Mendeleev (omagiu meritat de marele chimist, dar motivat de servilismul cu care, ca într-o colonie sovietică, se botezau străzile cu nume ruseşti). Casa există pînă azi, într-o stare care justifică prezenţa ei în rubrica noastră. Petraşcu i-a comandat arhitectului Spiridon Cegăneanu, elev al lui Mincu, casa pe care a clădit-o în 1913 de partea cealaltă a pieţei şi care, nu de mult, a avut norocul de a fi splendid restaurată (lucrare datorată lui Al. Beldiman). Amîndouă casele figurează pe lista monumentelor istorice, deşi cu unele indicaţii greşite: de pildă, nr. 1 e datat "sf. sec. XIX - prima jum. sec. XX 1904". Piaţa Romană mai are, tot din ajunul primului război mondial, casele care continuă frontul de la nr. 1 pînă la colţul următor, cu actuala prelungire a B-dului Dacia, şi peste drum, casa Lalu, astăzi închisă şi pustie, şi fosta locuinţă a profesorilor Sabba Ştefănescu (geologul şi geofizicianul). La intrarea în B-dul Lascăr Catargiu, casa generalului Eraclie Nicoleanu, cîndva prefect de poliţie al Capitalei, diformă şi acoperită de reclame hidoase, şi Academia Comercială (ASE) au apărut sub Carol al II-lea. Blocurile de pe latura de sud a pieţei au înlocuit ceea ce distrusese cutremurul din 1977 şi, cu vreo douăzeci de ani mai înainte, un incendiu. Statuia de bronz a lui Lascăr Catargiu, comandată unuia din sculptorii francezi care furnizau asemenea nemuriri oficiale - Antoine Mercié - a rămas în centrul pieţei din 1907 pînă prin 1955, cînd a fost înlăturată: am revăzut-o în spatele Casei Scînteii, cu capul turtit din căderea de pe soclu. Din motive politice se schimbase şi numele străzii, aşa că unchiul meu italian ne scria pe adresa "Lascar Ipatescu". Casa de la nr. 1, al cărei stil "românesc" îi plăcea lui Petraşcu, este de fapt mai eclectică decît li se părea contemporanilor. E adevărat, foişorul din colţ ar vrea să trimită la tradiţia arhitecturii populare, dar ancadramentele ferestrelor se arcuiesc oriental, iar balconul de deasupra uşii, balconul care stă să se prăbuşească în capul celor care sună la intrare - unde aţi mai văzut un asemenea balcon în arhitectura naţional-ţărănească? La parter, draperiile totdeauna trase astupă ferestrele marelui salon, în care altădată era o copie a celebrului tablou al lui G.D. Mirea, "Vîrful cu Dor" (ilustraţie la Poveştile Peleşului, de Carmen Sylva!). Acum vreo zece ani a venit la mine proprietarul casei, care, folosind ca argument tocmai faptul că e vorba de o operă a lui Mincu, dorea să protejeze monumentul său printr-o extindere pe trotuar a gardului de fier forjat. Aşadar, o încălcare a spaţiului public, cam de 1 metru, pe care am admis-o, crezînd că, în schimbul acestei concesii, domnul acela va face reparaţiile de care casa începuse să aibă nevoie. Nici pomeneală: în timp ce în curte a apărut o maşină scumpă, 4 x 4 - deci pentru ea fusese necesară mutarea gardului -, deteriorarea casei a continuat. Acum nu mai e nici maşina, dar faţada este pe jumătate jupuită de tencuială şi din burta balconului ies fiare. Ca monument istoric, casa e scutită de impozit, prin lege. Legea nu există ca să-i permită proprietarului să-şi cumpere un automobil de lux, ci ca banii să fie folosiţi pentru repararea clădirii. Statul, oricum, nu poate să aibă grijă de ea, chiar dacă a fost construită de Mincu, fiindcă proprietăţile particulare nu sînt în sarcina sa. Deci, domnul, nu mai ţin minte cum îl cheamă, trebuie să se mute, vînzînd casa cuiva capabil să o întreţină. Altă soluţie ar fi doar confiscarea de către stat, ca sancţiune pentru neglijenţă.