Iarna lui '54 şi turbarea mielului poststalinist
Românii nu iubesc iarna – cu excepţia vacanţelor la schi în Austria, pentru cei care şi le permit. Şi reciproca e valabilă: nici iarna n-are mare amor pentru români – plus că vine, de regulă, fix cînd n-o aşteaptă mai nimeni pe-aici. În ultimele săptămîni, gerul şi ninsorile ne-au adus brusc în discuţie (unora, în amintire) iarna lui 1954. Comparaţia s-a dezvoltat ramificat – cu menţiunea, paradoxală, că prezentul pare a ieşi bine şifonat din acest examen.
La începutul lui februarie 1954, cerul s-a făcut brusc cenuşiu şi, în trei zile (2-4 ale lunii), România era sub nămeţi de cîţiva metri. În filmele de propagandă ale regimului de-atunci, lupta oamenilor împotriva iernii are accente eroice, de basm stalinist în care omul dîrz înfrînge vitregiile temporare, iar cultura domesticeşte natura. Femeile şi bărbaţii epocii, încotoşmănaţi şi cu lopeţi în mîini, se comportă ca nişte soldaţi anonimi pe un front alb şi rece, iar maşinile de deszăpezire (de producţie sovietică!) iau iarna la palme şi-o vîntură de-a stînga şi de-a dreapta drumurilor. Pionierii ajută şi ei la efort, curăţînd perimetrele şcolilor sau ale spitalelor, iar soldaţii armatei RPR sînt peste tot la datorie – de la căratul bolnavilor pînă la aducerea făinii spre brutăriile din care, în final, se vede cum iese o pîine aburindă. Toate aceste documentare gen „studio Sahia“, la o lectură critică, par făcături propagandistice – şi asta şi sînt. Ceea ce nu înseamnă că unele dintre ele nu-s bine făcute.
În majoritatea emisiunilor de televiziune de azi, iarna e o stihie haotică şi dezlănţuită, în raport cu care oamenii sînt nişte gîngănii bicisnice şi demne de milă, ce par condamnate să moară ca proştii – şi din vina altor oameni, care apar încă şi mai proşti decît victimele. Iarna din 1954 n-a fost atît de eroic combătută pe cît o arată documentarele, după cum nici România de azi nu este atît de jalnică pe cît apare la TV. În 1954, optimismul sine qua non al presei de partid deforma printr-o cosmetizare cu patos mobilizator. În 2012, libertatea de a aborda oricum această probă ne caricaturizează, cu un ton catastrofic şi demobilizator. România de azi e cu totul altă ţară decît România de atunci – mai puţin această tentaţie perenă a inflaţiei de cuvinte, într-un sens sau în altul. În rest, o mare de diferenţe. În 1954, demografic vorbind, satele ţării erau cu mult mai tinere decît acum – şi chiar şi oraşele. Atunci, vîrsta medie în ţară era sub 25 de ani (estimarea îmi aparţine), pe cînd azi vîrsta medie la noi este de 36-37 de ani (estimare The Economist). Relativ recent ieşită din război, românitatea de atunci – chiar şi terorizată, cum era – încă mai păstra o solidaritate interumană pe care românitatea de azi nu o mai are. În al doilea rînd: în 1954, „modernizarea agriculturii“ abia începuse, iar „asanarea terenului arabil“ era doar în proiect – altfel spus, încă existau perdele verzi de-a lungul cîmpurilor, despădurirea nu atinsese cote de avarie, iar iazurile şi bălţile naturale existau în jurul oricărui curs de apă. Anii ’50-’80 ai secolului trecut au modificat la propriu geografia intimă a spaţiului românesc, în sensul iluziei transformist-staliniste (de care nu ne-am vindecat cu totul) că omul stăpîneşte natura – şi de aici ne vin azi viscolirea şoselelor, alunecările de pămînt sau inundaţiile ce urmează obligatoriu iernilor cu zăpadă. În al treilea rînd: inutil de spus că armata română de azi nu mai are nimic în comun cu armata Republicii Populare Române de-atunci – nici disponibilitatea de a mai primi sarcini obşteşti şi nici efectivul care să-i mai permită aceasta. În fine, disciplina de partid de-atunci era net mai categorică decît disciplina de partid de azi – ca şi propaganda, care nu îngăduia decît o versiune a realităţii, cea oficială.
Zăpada acelei ierni grele încă nu se topise prin ţară cînd, în aprilie ’54, regimul Gheorghiu-Dej îl executa pe camaradul incomod Lucreţiu Pătrăşcanu. Poststalinismul, la noi, a început cu o crimă. Dar mai e un mic detaliu legat de acea iarnă a lui ’54. Pe 25 februarie, atunci (la o săptămînă după ultimul val de viscol crîncen, care a lovit în ziua de 18), unii bucureşteni străbăteau zăpezile şi intrau în sala Comedia a Teatrului Naţional, unde-şi avea premiera piesa Mielul turbat a lui Aurel Baranga – piesă ce reînvia (printr-o poveste cu birocraţi şi inventatori, „într-o mare întreprindere din Nordul ţării“...) comedia românească. Tot în acel an, la cîteva luni, ieşea pe piaţă un mare roman (ba chiar senzaţional, dacă stai să te gîndeşti că apărea într-o Românie închisă, la un an de la moartea lui Stalin): Toate pînzele sus!, al lui Radu Tudoran. Într-adevăr, uneori cultura bate natura (mai ales, vreau să spun, natura umană).
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.