Havel
În 1986 apărea la Praga, în "samizdat", Interogatoriu la distanţă, un volum de convorbiri ale lui Václav Havel cu ziaristul (emigrat în RFG) Karel HvÃzdâala. La ultima întrebare, "Cum vă imaginaţi viitorul?", Havel răspundea: "Mă vor irita în continuare speranţele, inoportune sau absurde, pe care alţii le vor investi în mine precum şi rolurile de care va trebui să mă achit în calitate de reprezentant al lor sau de bun samaritean. (...) E momentul să conchid (...) evocînd cel mai mare paradox al vieţii mele: am bănuiala că mă pasionează această viaţă paradoxală..." Ce viaţă paradoxală şi ce destin! Dacă în ianuarie 1989 Havel era - din nou - întemniţat, pe 29 decembrie al aceluiaşi an va deveni preşedinte al republicii, funcţie în care va fi reales de trei ori. La douăzeci de ani după Interogatoriu la distanţă, Karel HvÃzdâala şi-a reintrat în rol. A ieşit de aici o nouă carte, La drept vorbind... Cartea de după putere (trad. fr. Editions de lâAube, 2007), o carte de data aceasta mai amplă şi altfel structurată: avem a face mai curînd cu un colaj, dialogul cu HvÃzdâala fiind completat cu un fel de "jurnal american" din 2005 şi cu note disparate, adresate cel mai adesea colaboratorilor săi şi care datează din anii â90. Ansamblul, puţintel cam stufos, este însă pasionant. Havel însuşi scrie că acest du-te-vino între diferite epoci îl ajută "să atingă ţesutul ascuns al vieţii". Putem recompune, din notaţii dispersate, portretul personajului. Havel are îndoieli despre propria persoană şi nu se iubeşte pe sine; s-a dorit totdeauna un element unificator; îi plac cafenelele şi restaurantele, dar nu mănîncă decît o dată pe zi; a fost un fumător înrăit, pînă la prima îmbolnăvire de pneumonie; a rămas credincios sieşi şi celorlalţi în opţiunile sale, a avut totdeauna tendinţa să se implice prea mult şi a acţionat de fiecare dată cu un "simţ exagerat al responsabilităţilor"; predispus la depresii, a reuşit de fiecare dată să-şi revină; încearcă acum sentimentul că nu mai are timp să-şi ducă pînă la capăt proiectele; se panichează cînd trebuie să ţină un discurs, deşi le pregăteşte pe toate cu multă grijă; n-a scris niciodată scrisori de dragoste; vrea să fie considerat un "pămîntean", şi nu o legendă vie sau un personaj de basm; altfel, ne trimite la portretul pe care şi l-a făcut în Interogatoriu la distanţă: un mod de a spune că nu s-a schimbat. La drept vorbind face bilanţul unei vieţi, reconstituie cariera politică a lui Havel şi ne prezintă convingerile lui profunde. Politica? Ea înseamnă să te pui în slujba cetăţenilor, să fii dezinteresat, să crezi în anumite idealuri, să respecţi principiile morale şi să iei în seamă nevoile fiinţei umane. Havel nu ocultează subiectele "delicate": trecerea de la un sistem închis şi represiv la o democraţie ce riscă să fie, în postcomunism, o democraţie mafiotă; atitudinea ce trebuia luată în 1990 faţă de aparatul birocratic moştenit şi faţă de fosta poliţie secretă; avatarurile relaţiilor sale cu Václav Klaus, sciziunea Cehoslovaciei, poziţia faţă de Rusia etc. "Revoluţia de catifea" a fost rapidă şi radicală: cehii n-au cunoscut "perestroika" şi nici reformismul de suprafaţă. Vorbind, la cîteva luni după alegerea sa, în faţa Congresului american, Havel a fost prima personalitate din Est care a afirmat că nu mai există Cortină de Fier, că lumea bipolară a dispărut şi că războiul rece s-a încheiat. De reţinut este şi povestea întîlnirii lui cu Gorbaciov, căruia îi atribuie un rol pozitiv. European fervent, nu ezită să formuleze anumite critici la adresa Uniunii Europene ce îi pare prea "tehnocrată şi materialistă". Voi mai nota şi aprecierile lui privind necesitatea intervenţiei în Iugoslavia şi Irak: "Toleranţa faţă de rău nu a reuşit niciodată să stopeze răul, nu l-a umanizat niciodată: dimpotrivă, i-a lăsat cale liberă. (...) Cehoslovacia a fost ea însăşi victimă a acestei politici sinucigaşe, precum lumea întreagă, în prima jumătate a secolului XX". Dineuri cu Brzezinski, Madeleine Albright, soţii Clinton, Doamna de fier etc.: perioada de "după putere" este şi ea foarte bogată în evenimente şi în întîlniri. Carnetele înregistrează şi notaţiile cele mai banale: "Trimit cămăşile dnei Ouskova" sau "pentru stropit, ar trebui un furtun mai lung" (frază ce revine de vreo patru ori şi, de altfel, închide cartea!). Acest amestec de normalitate cotidiană şi de aventuri extraordinare în sferele înalte ale puterii face farmecul cărţii şi ne ajută să redescoperim un personaj inclasabil, dar pe care îl simţim aproape.