Gustul irezistibil al chimicalelor

29 octombrie 2015   IERI CU VEDERE SPRE AZI

Crusta aia sublimă, care pocneşte la atingerea dinţilor şi eliberează în gură un gust unic, lăsînd la vedere imaginea absolută a prăzii muşcate – pulpa superioară, de pui, din care izvorăşte un norişor divin, de abur încărcat cu arome. Din pradă se scurge o picătură de suc, strecurat printre fibrele moi, care conţin mustoşenia asta inefabilă. Iar crusta, deranjată din confortul armurii perfect construite în jurul pulpei, îşi exhibă aproape obscen, decadent, imaginea de victimă muşcată. După ce dinţii au tăiat adînc în ea, s-a deplasat un pic, pe suprafaţa alunecoasă a cărnii, şi e ca un veşmînt care lasă la vedere cele ascunse. Un gest de o ipocrizie diabolică, o manevră de o perversitate neverosimilă, o deschidere de membre care te invită să te-arunci în păcat, în certitudinea condamnării, a pedepsei, cu aceeaşi bucurie cu care ai alege Raiul. Ba chiar cu una mai mare. E ca un cîntec venit pe frecvenţe imperceptibile, o invitaţie irezistibilă de a muşca adînc, definitiv, din ideea de păcat, din iluzia că decăderea e un proces continuu. O alunecare fără sfîrşit, un cor de arome, o cleioşenie a lenei şi a plescăielii eterne, o rîgîială mulţumită, din adîncuri, o stare de mulţumire care depăşeşte dimensiunile galaxiei şi o siestă mai grasă decît universul însuşi. 

E pulpa aia de pui, superioară, de bună seamă – a nu se confunda cu ciocănelul, care e pentru copii şi începători –, bucata aia de iad, alcătuirea de animal chinuit, crescut în lumină continuă şi lipsa absolută a spaţiului de mişcare, ridicată apoi la cer, prin întruchiparea ultimă a absurdului. Adică trecerea acestei moaşte a suferinţei prin cleiurile chimiei contemporane, batalioanele de draci postindustriali care-ţi asaltează papilele şi întreaga fiinţă, maşinăria universală care zice că „procesează“ carnea în fel şi chip. Pentru ca animalul din fiecare dintre noi să creadă că e mai rafinat şi mai evoluat. Mai exigent şi mai contemporan, mai informat şi mai

. Mai sus decît pulpa asta – care se găseşte în templul unui colonel american, devenit legendă a plăcerilor vinovate – mai pot fi doar aripile picante, din acelaşi loc de pierzanie. Pui crescuţi rapid şi urît, pentru a fi tăiaţi, procesaţi şi aruncaţi în gurile căscate ale unei lumi care trăieşte la fel de rapid şi de urît. Chestia cea mai spectaculoasă e că nici puii, nici fiinţele care îi mănîncă îmbrăcaţi în cruste şi arome chimice nu ştiu ce li se-ntîmplă. Habar n-au, habar n-avem. 

O găseşti într-unul dintre hipermarket-urile de azi. Mai sînt multe ca ea, dar numai asta ştie să-ţi facă exact ce simţeai odinioară. Cutie de metal, cumva pătrăţoasă, dacă o vezi din faţă, cu colţurile rotunjite, dacă o vezi de sus, conţinînd alte soiuri de draci ai gustului. Ce se găseşte în cutia asta e cam aşa – minunea

Vă mai amintiţi (cine era pe-aici…) anii de dinainte de 1989? Vă amintiţi conserva de carne chinezească? Mai ştie cineva ce bucurie, ce fericire, ce sărbătoare, ce elan de a trăi şi ce poftă de viitor luminos declanşa obţinerea unei asemenea conserve? Se gîndea cineva atunci că în cutia aia sălăşluiau elementele din tabloul lui Mendeleev, adunate într-o masă roz, mai apetisantă şi mai dorită decît orice aspiraţie de pe lumea asta? Nu, nu se gîndea. Mintea zbura instantaneu la imaginea care devenea imediat neclară, din cauza salivei dezlănţuite, imposibil de ţinut dincoace de stăvilarele gurilor intrate în

Cartofi prăjiţi, crocanţi la suprafaţă, molcuţi mai înăuntru, pe care sarea lasă picături de rouă – ca-n imaginile de pe tapetul exotic, cu insula scăldată în soare şi palmierul singuratic –, ouă ochiuri, lăsate la jumătate, nici moi, nici tari, cleioase ca cele mai vinovate gînduri, tivite cu un pic de arsură, la marginea tutu-urilor de voal ale albuşurilor, iar lîngă toate astea, felii de carne chinezească din conservă, prăjite cu crustă, întregind această compoziţie care surclasează orice impresionism. Atunci, era o mînă a divinităţii, netezind părinteşte freza fiecăruia dintre noi. Azi, e o excentricitate haioasă. Cu condiţia să nu fii forţat să trăieşti aşa, vechea comoară din cutie fiind azi ceva ieftin, de găsit pe mai toate rafturile.

M ezeluri injectate cu toate sucurile lumii, maglavaisuri cercetate şi inventate de minţi diabolice, să te aducă în pragul nebuniei. Să băleşti mereu după mai mult, mai sărat, mai zoftos, mai rotund la gust. Cleiuri şi araceturi ale gurii, construite după cercetarea minţilor noastre bolnave, în aşa fel încît să răspundă la ceea ce noi nici nu ştim să numim. Ne trezim doar că ne umplu gura şi că sînt la gust aşa cum am fi vrut să spunem, dar n-am fi putut formula niciodată în cuvinte. Nitriţi, potenţatori de gust, arome identic naturale, extracte sintetice de condimente, antioxidanţi, trifosfaţi, prafuri dulci, ascorbaţi, zeruri, gelatine, coruri de îngeri ai Armaghedonului chimic, cîntînd în palatele gurilor noastre toate recviemurile lumii. 

Peşti plini cu mercur, fructe de mare ghiftuite cu toate mizeriile oceanelor sau, dimpotrivă, fiinţe de crescătorie acvatică, îndesate cu hormoni şi concentrate, legume crăpînd de culoare şi de sănătate, dar crescute din carton şi plicuri cu prafuri miraculoase, brînzeturi născute în eprubetă, Cole spumoase şi acidulate, care pot încleia şi soarele de pe cer şi-l pot transforma într-o veioză de tren interbelic, vinuri stoarse din struguri rumeni, culeşi de pe dealurile chimiei din laboratoare, o frumuseţe fără seamăn. 

În atmosfera asta, de beţie continuă a simţurilor, Organizaţia Mondială a Sănătăţii ne avertizează că orice carne procesată e la fel de nocivă şi cancerigenă ca azbestul şi ca tutunul. Despre legumele, fructele, peştii şi lactatele de laborator nu zic nimic. Un soi de ISIS al industriei mîncatului. Iese el la vedere, la un moment dat. 

Garantat 100%

Mai multe