Graz, Caracal şi dix- huitième

Cînd am ajuns la Graz, într-o după-amiază de duminică a acestui iulie, ploua de mama focului, era frig şi bătea un vînt de-ţi îngheţa sufletul. Citiserăm despre o aşa vreme, dar căldura de „acasă“ ne duse cu gîndul doar la „hai că n-o fi chiar aşa“ şi la haine din in şi sandale. Holul hotelului, unde am regăsit o parte dintre colegii mei veniţi din toată lumea pentru cel de-al treisprezecelea congres internaţional, dedicat secolului al XVIII-lea, mi-a dat o oarecare satisfacţie: Europa venise la Graz în haine de vară fără să ia în seamă cele 15 grade, nu eram singura. De la periferie, sub ploaie şi frig, oraşul nu părea mai mult de un Caracal austriac. Şi mi-am zis: ce ar fi fost dacă oraşul meu de peste Olt, Caracal, ar fi fost nominalizat să pregătească un congres internaţional cu vreo 400 de participanţi? Ar fi fost în stare? Acu’ nu că austriecii ar fi făcut cine ştie ce eforturi de coordonare, o parte din zona semicentrală se afla în construcţie, şi se lucra pe bune, altminteri zona protejată prin tot felul de paravane, dar venea congresul...

Descoperirea oraşului, după calvarul frigului, a fost o bucurie: o mică bijuterie sculptată în piatră, cu cafenele, buticuri, muzee, restaurante şi multe altele. Apropo, nu văzui nici un cîine, m-am uitat cu insistenţă, nici măcar în zona de periferie, nici mizerie pe jos, nici mucuri de ţigare aruncate aiurea, nici fumători pasionali care să-ţi arunce fumul în nas de cum te aşezi la masă, nici oameni agresivi pe stradă... Şi ceea ce mi s-a părut extraordinar fură mijloacele de trasport, multe şi moderne, într-un oraş care se poate face la pas fără absolut nici o problemă. La Caracal, noţiunea de autobuz nu există şi, atunci cînd există, ar fi preferabil să te fereşti, dat fiind anticitatea unor astfel de „hardughii“ care încă circulă pe drumurile patriei. Şi cum îmi petrec o mare parte din timp prin arhivele româneşti, nu m-am putut abţine să nu trec pe la arhivele din Graz (Caracalul nu are aşa ceva, ce să păstreze în ele? Măgarii romilor de prin tot oraşul?), mai ales că pregătiseră o expoziţie dedicată pedepsei în secolul al XVIII-lea. Nu fu cine ştie ce mare, cam ca expoziţia noastră cu bucatele de la Arhivele Centrale, informaţii, stampe, documente lipite pe nişte panouri, dar atitudinea spune totul: portăreasa nu înţelegea o iotă engleză, dar m-a lăsat să intru, fără controale şi trecere în revistă a buletinului, de cum am pronunţat cuvîntul expoziţie. Singură, fără însoţitor, indicîndu-mi-se doar drumul. Văzui nu numai expoziţia mea, ci o alta dedicată fotografiei din vremea celui de-Al Doilea Război şi, mai presus de toate, colindai prin arhive... Distanţele culturale sînt aşa... cam de o sută de ani... E de-ajuns să vizitezi toaletele de aici şi WC-urile de la Arhivele centrale din Bucureşti că, dacă ţi-ai propune chiar să rămîi în jocul imaginativ al Caracalului local, ai intra în colaps hepatic..

Iar la Universitatea Karl Franzens din Graz care nu „aduce“ deloc cu Universitatea din Bucureşti, la nivel de construcţie şi dotare, darminte cu una imaginară de la Caracal, ci te duce departe către UK, se dezbătură problemele filozofice, literare, politice, sociale, culturale specifice secolului al XVIII-lea. Se vorbi mult despre Beccaria, Rousseau, Voltaire, Montesquieu, Hume, Adam Smith, Jane Austin, Beckett, Diderot, Casanova, Tocqueville. Şi cum oportunismul îi aşa un viciu internaţional, multe lucruri se învîrtiră în jurul marilor filozofi ai Luminilor: „Asia Centrală şi Rousseau“, „Slavii în l’Esprit des Lois“, „Enciclopedia în Japonia“, „Republica Literelor şi Estul Asiei“, „Voltaire şi India“ şi chiar „Les Lumières face à la crise“. Dar dacă interdisciplinaritatea n-a lipsit, selecţia a fost aproape nulă, lucru des întîlnit în marile congrese unde organizatorul unei sesiuni îşi aduce prietenii „să se pună în valoare“, la Graz, de astă dată. Şi dacă ai norocul şi nimereşti într-un grup internaţional, unit doar de filozofia dreptului, să zicem, şi unde, fireşte, toată lumea cunoaşte pe toată lumea, te adaptazi... altminteri românii cu românii, francezii cu francezii, italienii cu italienii etc... aşteptînd să fie audiaţi de alţii... ceea ce nu e niciodată prea evident...

Şi cum tot credem că ceea ce se spune pe la noi nu contează, că de, cine să aibă urechi să audă toate „prostiile“, spuse aşa să ne aflăm în treabă, nu mică mi-a fost jena cînd am fost trasă de urechi de-o bună amică de la Sankt-Petersburg care a ţinut să-mi reamintească episodul „Nistrului“ şi că „n-am fost chiar de prima dată cu învingătorii“... Cît despre Caracal, oraş al multelor congrese internaţionale... poate într-o altă viaţă...  

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.