Falimentul societăţii civile de tip GDS

În urmă cu trei săptămîni scriam aici despre un anume vot din Grupul pentru Dialog Social (GDS) şi despre o facilă observaţie – la îndemîna oricăruia dintre dvs. – în legătură cu precaritatea solidarităţii intelectuale din România de azi (am putea vorbi şi despre cea de ieri, evident – drept care prognoza pentru România de mîine nu pare foarte încurajatoare). Prin 1999 sau 2000 – nu văd de ce nu aş spune-o –, am fost bucuros cînd am primit invitaţia de a intra în GDS. În acea bucurie era distilată şi oarece doză de mîndrie – pentru că Grupul mi se părea a fi numele de cod pentru un punct de întîlnire (în sens figurat şi propriu) al unor personaje nu numai inteligente, ci şi interesante; nu numai luminate, ci şi luminatoare; nu numai bine-crescute, ci şi rămase de partea binelui generic.

O vreme, activitatea GDS-ului mi s-a părut semnificativă. Pe-atunci ratam puţine dintre evenimentele publice ale Grupului. Ba încă, recunosc, cu modestele mele resurse imaginative am propus cîteva teme în dezbateri pe care, uneori, le-am şi moderat. După care s-a întîmplat ceva: poate cu mine şi/sau poate cu Grupul. M-am activat în politică, apoi m-am dezactivat. Nu numai că n-am mai trecut pe la acţiunile GDS – dar, cu regret o spun, nici n-am avut senzaţia c-aş fi pierdut mare lucru. Ceea ce scriu poate tuşa oameni la care ţin, intelectualmente vorbind – dar cam aşa se vede adevărul dinspre mine: GDS-ul de azi e mai curînd un catastif de nume decît parola vreunei (în sens pozitiv) complicităţi intelectuale; este un decoct nefiltrat de personalităţi, dintre care cele mai puţin importante sînt şi cele mai vocale; este, în dese cazuri, reduta unor partizanate plecate din frustrare şi mai rar locul relaxat din care să se arbitreze prezentul politic al naţiei. În ciuda unui admirabil om care-l conduce (Radu Filipescu) şi în ciuda evidenţei că în GDS, totuşi, figurează (măcar nominal) cîteva dintre cele mai notabile personalităţi ale societăţii noastre, impactul GDS-ului în disputa de idei de astăzi e nesemnificativ. „Bun – va spune cineva –, dar nu e vina nimănui, în genere statutul intelectualului în România de azi e varză“ etc. Ei bine, nu cred că de aici a plecat buba.

GDS-ul nu e cu totul singur în această situaţie. În inima Banatului, Societatea „Timişoara“ – un alt ONG odinioară cu impact major – trece prin acelaşi impas. Chiar dacă şi ea e condusă de un om admirabil (Florian Mihalcea) şi indiferent de calitatea individuală a unora dintre membri, Societatea „T“ de azi e în anemie asemeni GDS-ului (ştiu că sună un peu à la Trahanache, dar, ca membru în ambele, scriu oarecum din interior – deşi, cum spuneam, sînt interioare pe care le-am frecventat tot mai rar).

Dar, dincolo de regretul pe care-l am scriind despre această evidenţă – anume, că GDS-ul sau Societatea „Timişoara“ de azi sînt copia palidă a ONG-urilor cu aceleaşi nume de acum 15 ani –, mai există şi o jumătate plină a paharului: criza unor astfel de organizaţii nu înseamnă, totuşi, criza societăţii civile româneşti. Deloc.

Vestea bună e că societatea civilă din România nu se reduce la ONG-urile generaliste de genul celor două amintite aici. În momentul de faţă, în ţară există – efectiv – sute de organizaţii, asociaţii, centre etc., fiecare cu specializarea, miza, membrii şi proiectele sale. De la protecţia pitpalacilor şi pînă la apărarea Constituţiei, aproape fiecare aspect imaginabil al realităţii e acoperit de o duzină de ONG-uri, în Capitală sau în provincie. Evident, majoritatea dintre ele rămîn cvasianonime. Nimeni nu s-a mai învrednicit să facă un who’s who al ONG-urilor româneşti (ultimul, după ştiinţa mea, datează de undeva de la finele anilor ’90) şi e de presupus că din aceste sute de entităţi nonguvernamentale abia dacă sînt cîteva zeci care contează cu adevărat. Şi, totuşi, această întreagă reţea reprezintă sistemul capilar al democraţiei româneşti, în starea ei de azi. Faptul că undeva prin ţară – în oraşe mai mari, precum Craiova, sau în oraşe mai mici, precum Curtea de Argeş, ca să pomenesc două cazuri pe care le-am întîlnit nemijlocit la acest început de an – se găsesc cîţiva intelectuali care rostogolesc o idee pînă încropesc un proiect (pe bani europeni sau autohtoni – aproape că nu mai contează) reprezintă vestea cea mai încurajatoare pe care ne-o putem da.

Ceea ce întreţine sănătatea societăţii civile e mai cu seamă non-partizanatul ei (politic, dar nu numai). Cred că tocmai (de) la acest capitol GDS-ul şi Societatea „Timişoara“ au pierdut puncte şi au deviat cîndva, cumva. Oricît ar fi de tentant, nu poţi fi arbitru şi jucător în acelaşi timp. Azi, ONG-urile trebuie să-şi asume proiecte punctuale – şi mai puţin statura providenţială a celor cîţiva aleşi care-i luminează pe cei mulţi şi habarnişti.

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.