Europa creştină sau Europa cretină?
Poate că soarta proiectelor mari, de anvergură istorică, este să se exprime în detalii. În orice caz, aşa a fost de la început gîndit proiectul Uniunii Europene: o mare construcţie politică destinată să trăiască secole, alcătuită dintr-o sumedenie de detalii concrete puse în operă de o birocraţie infinită. Destinatarul ultim şi, teoretic măcar, privilegiat, al acestei construcţii instituţionale este cetăţeanul. Statele cedează, unei suprastructuri continentale, părţi din suveranitate, pentru a putea asigura mai mult bine cetăţenilor (creştere economică, în principal, dar şi securitate, libertate, informaţie). De vreo cinci ani, şi dumneavoastră, şi eu sîntem scopul întregii Uniuni Europene. Nu mă miră, aşadar, să aud vorbindu-se despre Europa, mai ales în termeni individuali, de detaliu. Cutare a făcut o crescătorie de fazani cu fonduri europene, altul a mers la studii în Franţa cu o bursă europeană, celălalt aduce mărfuri din Piaţa Comună pentru afacerea sa românească şi nu plăteşte taxe vamale, artistul X merge la o expoziţie la Strasbourg finanţată de Comisia Europeană. Sau, noroc cu Europa că altfel ne lua dracu’ dacă rămîneam pe mîna alor noştri, ori bine că sîntem în UE acum, cînd iar i-a apucat nebunia pe ruşi. Ba chiar am început să avem pretenţii europene de la guvernele şi administraţiile noastre locale – le cerem şosele ca-n Europa, curăţenie ca-n Europa, iluminat stradal ca-n Europa, justiţie ca-n Europa etc. Concediile în ţări europene (că e Bulgaria sau Grecia, Italia sau Spania, nu contează) ca şi şofatul maşinilor franţuzeşti, nemţeşti sau italieneşti au devenit fireşti pentru tot mai mulţi români. În felul acesta, Europa devine fapt de viaţă. De asemenea, toate sumele necesare vieţii de zi cu zi (salarii sau preţuri) sînt evaluate în monedă europeană, ca pentru a le determina adevărata valoare. Şi totuşi, oricît de multă Europă benefică a intrat în vieţile noastre, tot simţim că-i lipseşte ceva...
În 1985, ministrul de finanţe francez, Jacques Delors, un socialist catolic, devenea preşedintele Comisiei Europene. A condus Comisia zece ani – record de longevitate în această funcţie. Deşi acest record a fost egalat de José Manuel Barroso, gloria preşedinţiei sale nu a fost, încă, egalată. În istoria UE, cele trei Comisii Delors au rămas drept un exemplu de eficienţă, viziune şi leadership. În 1985, Uniunea era minată de euroscepticism şi blocată în recesiune economică. Zece ani mai tîrziu, era într-una dintre cele mai bune, dacă nu cumva cea mai bună perioadă din istoria sa. La plecarea sa din fruntea Comisiei, în 1995, Delors a spus: „dacă în următorii zece ani nu vom reuşi să dăm Europei un suflet, atunci jocul va fi definitiv închis“. Nu mai ţin bine minte dacă în 2005 UE avea suflet. Suflu, în orice caz, avea – faimoasa ei forţă transformatoare se exercita din plin, printre altele, şi asupra României. Ca cetăţean al unei ţări aspirante, simţeam Uniunea Europeană şi mă bucuram să văd că efortul de aderare al ţării mele înseamnă reforme şi schimbare, în sensul dorit şi de mine. Acum, după alţi zece ani, în 2014, ca cetăţean al UE, îi mai simt suflul din cînd în cînd, dar sufletul tot nu i l-am găsit. Deşi a rezolvat o grămadă de probleme de detaliu, Uniunea Europeană nu a rezolvat o chestiune majoră: nu s-a împăcat pe de-a-ntregul cu sine. Faptul că Uniunea Europeană se codeşte să vorbească cu mîndrie despre fundamentele creştine ale civilizaţiei care a produs-o este un motiv de dezamăgire. Există convingerea mai veche că nu putem fi liberi decît dacă sîntem laici. Şi peste această convingere se suprapune o tîmpenie pură: a fi laic înseamnă a fi agnostic sau direct ateu. Transformarea acestui adevăr în binom logic (libertate = laicitate, laicitate = libertate) este o eroare a gîndirii noastre. S-a impus, astfel, cu putere convingerea că persoanele religioase sînt mai puţin predispuse la libertate. Or, noi, europenii, vrem să fim liberi! A doua convingere direct tîmpită este că, dacă vorbim despre adevărul istoric al temeiului creştin al Europei, i-am discrimina pe atei sau pe credincioşii altor religii, care sînt şi ei, juridiceşte vorbind, cetăţeni UE. I-am face să se simtă inferiori, cumva. Or, esenţa recunoaşterii caracterului creştin al europenismului nu este aceea a stabilirii unei întîietăţi, şi cu atît mai puţin aceea de a cere un privilegiu, ci aceea de a explica tocmai faptul că în Europa coexistă toate religiile pămîntului plus atei, iar această coexistenţă este posibilă pentru că toleranţa (valoare creştină) a fost asimilată pînă a devenit o valoare europeană. Văzînd felul în care sînt trataţi azi creştinii în spaţiile necreştine, felul în care creştinii tratează, la ei acasă, pe necreştini ar trebui să fie un motiv de mîndrie, nicidecum un motiv de timiditate. „Cum putem vorbi despre Europa?“ se întreba Dilema veche de săptămîna trecută. Putem, totuşi, încerca să vorbim în termeni esenţiali. Putem, de pildă, vorbi în termeni creştini. Pînă şi Habermas (în Time of Transitions, dacă nu mă înşel) a spus că etica iudeo-creştină este nu doar precursor şi catalizator pentru proiectul pan-european, ci unicul furnizor de substanţă pentru sustenabilitatea sa! Dacă pînă şi el...
Sever Voinescu este avocat şi publicist.