Elogiul cărţii

Editorii români se obstinează să nu-l traducă pe Alberto Manguel, autor a cel puţin două cărţi de referinţă (despre care am scris chiar în această rubrică), O istorie a lecturii şi Biblioteca, noaptea. Rar, totuşi, autor care să fie în acelaşi timp erudit şi accesibil, care să aibă darul de a transmite, fără pedanterie şi fără demagogie, dragostea pentru carte şi pentru literatură. La Manguel, excursul savant se îmbină perfect cu mărturisirea autobiografică, informaţia de primă mînă, cu anecdota savuroasă. Calităţi pe care le găsim într-o mică bijuterie de 75 de pagini intitulată Cartea elogiilor (L’Escampette, 2007). Volumul e prefaţat de Enrique Vila-Matas care subliniază, o dată în plus, originalitatea demersului lui Manguel, mai precis ideea acestuia că "eseul trebuie din nou să rişte să gîndească altfel, să se aventureze în texte unde e loc pentru îndoială, comentarii şi nuanţa narativă ce permit ca eseul să fie introdus în cîmpul ficţiunii", precum odinioară la Montaigne. Volumul celebrează înainte de orice, şi aşa cum era de aşteptat, cartea. Avem astfel un elogiu al Bibliei, unul al cărţii de buzunar, al librarului, al tîrgului de carte, al poveştilor pentru copii. Despre cărţi este vorba şi în textele intitulate "Elogiul cadoului" sau "Elogiul plăcerii", după cum literatura se află în prim-plan în "Elogiul limbii spaniole" şi în "Elogiul Franţei". Autobiograficul e, pe alocuri, predominant. Manguel crede, pe bună dreptate, că poţi reconstitui viaţa cuiva examinîndu-i biblioteca, studiind cărţile aflate pe noptieră, descifrînd însemnările făcute pe marginea paginii. "Elogiul librarului" trece în revistă diferitele librării care i-au rămas întipărite în memorie: librăria din Tel-Aviv (unde tatăl său era ambasador), frecventată pe la 4-5 ani, librăriile din Buenos Aires, unde-i descoperă pe Jules Verne şi Alexandre Dumas, librăria de limbă engleză (tot în capitala argentiniană) Pygmalion, ţinută de un personaj ieşit din comun, Fräulein Lebach, librărie vizitată de scriitori străini ca Graham Greene şi Stephen Spender şi argentinieni precum Victoria Ocampo, Borges, Sábato. Acolo, la Pygmalion, Manguel l-a văzut pe Borges parcurgînd rafturile cu mîinile, pipăind copertele şi recunoscînd autorii şi titlurile. În Paris, a frecventat, printre altele, librăriile Tuchann din Montparnasse şi La Hune din Saint-Germain. Interesantă este observaţia despre librăria Shakespeare & co, din faţă de la Notre Dame, care (aviz turiştilor naivi) ar fi ţinută de un bătrîn antipatic şi libidinos ce vinde ediţii pirat. Cărţulia lui Manguel e doldora de informaţii şi anecdote. Aflăm că, la optzeci de ani, Adolfo Bioy Casares recitea povestea lui Pinocchio. Borges, în ce-l priveşte, îşi amintea perfect, la şaptezeci de ani trecuţi, revista în care citise Cartea junglei şi era capabil să spună dacă o anumită ilustraţie se găsea pe o pagină cu soţ sau fără. În "Elogiu cadoului" trecem de la istorioară cu Helen Gladstone la Gibbon, cu Istoria declinului şi a căderii Imperiului Roman şi apoi la vizita pe care actorul Vladimir Iahtonov le-o face lui Ossip Mandelstam şi soţiei sale, trimişi de Stalin în domiciliu forţat. "Elogiu Franţei" este un inventar