Educaţia între „gîrbaci“ şi moralitatea feminină

18 iunie 2014   IERI CU VEDERE SPRE AZI

Conţinutul educaţiei este una dintre temele de reflecţie ale primei modernităţi româneşti. Cine trebuie mai întîi de toate să înveţe carte? Băieţii sau fetele? Ce trebuie să înveţe fiecare? Ce trebuie să conţină învăţarea? Cunoştinţe generale sau practice? Ce metode didactice fac mai uşoară asimilarea? Gîrbaciul sau explicaţia? Instrucţia şcolară se va clădi destul de greu în societatea românească; chiar dacă toată lumea vorbeşte de necesitatea educaţiei, chiar dacă pe hîrtie se compun legi şi regulamente, în practică puţine „şcoli“ ajung să producă învăţăceii de care modernizarea avea nevoie. Bugetul statului modern găseşte întotdeauna alte lucruri de acoperit, mai importante decît educaţia, judecată totuşi, în toate discursurile epocii, ca o prioritate naţională. Dar nu despre asta vrem să vorbim. Ci despre conţinutul acestei educaţii şi despre punerea lui în aplicare.

„Era odată o vreme cînd dascălii (profesorii) se mîndreau ţiind în mînă gîrbacele, iar şcolarii tremurau ca varga văzîndu-i ca pe nişte smintiţi şi îndrăciţi.“ Aşa îşi începe Predicatorul, la 1857, pledoaria pentru eliminarea violenţei din actul educativ. Bătaia este parte a conţinutului educativ în această epocă şi va rămîne mult timp o „metodă“ uşor şi des utilizată atît de profesori, cît şi de elevi. Din ancheta necesară susţinerii pledoariei, aflăm mai întîi de toate că nu este o „metodă“ aplicată doar pe meleaguri româneşti, ci pretutindeni în Europa, pentru că se crede că doar cu bătaie se poate face educaţie. Se merge chiar pînă la instituţionalizarea unei profesii: „bătăuşul“. Mai apoi, părinţii sînt cei care susţin activitatea acestui „bătăuş“, convinşi că o bătaie zdravănă n-are cum să strice: „Părinţii pedepseau fără milă copii lor pentru cele mai mici greşeli, socotind proştii că prin asemenea barbarismu sălbatic îi vor înţelepţi şi-i vor sili la buna orînduială şi la silinţă şi supunere.“ De la Ion Ghica şi imineii dascălului Chiosea aruncaţi în capul şcolarului leneş, pînă la Teodor Vîrnav şi bătăile crunte primite prin şcolile săteşti, sau la Ion Creangă şi povestea duioasă a unei violenţe educaţionale, bătaia merge mînă în mînă cu evoluţia învăţămîntului. Predicatorul propune în paginile sale o alternativă la violenţa educaţională, plecînd de la modelul englez. Aici, orice formă de violenţă este sancţionată cu plata unei amenzi usturătoare, incluzînd şi violenţa exercitată asupra dobitoacelor. Apoi, în locul biciului, a insultelor, fricilor, a silelor, ameninţărilor se propun „puterea de a îndupleca prin cuvînt, dreapta judecată, blîndeţea, rîsul şi zîmbirea, făgăduinţa unei răsplăţi oarecare“, menite a stimula ambiţia şi raţiunea. Acest tip de educaţie este complementar unei educaţii familiale pe care autorul o consideră capitală. Conflictele şi faptele proaste din interiorul familiei „strică“ orice inimă de copil, iar legile, oricît de bune ar fi, nu vor mai reuşi să schimbe mare lucru. Or, principala responsabilitate în asigurarea unei bune educaţii familiale îi revine mamei: „numai prin femei poate societatea să se îndrepteze“. Poziţia „respectabilă“ a unei femei se leagă, după autor, de starea politică şi morală a naţiunii. Dar ce trebuie să ştie şi să înveţe o femeie pentru a deveni o bună „educatoare“? Aici însă, Predicatorul, ca organ ecleziastic, are o serie de ezitări în acceptarea unei educaţii „moderne“: „întreb acum dacă învăţătura lor să privească numai pe cele din afară, adică să facă figură, sbîrniind cu cîteva franţozeşte, cu cîteva nemţeşte şi cu cîteva de alt fel sau să înveţe puţine din cele folositoare iconomiei casnice şi din cele viitoare ale creşterii şi împlinirii sfintelor lor datorii, şi multe altele care plac la cei mulţi, adecă: muzică, poezie, pictură, operele, împodobirile, lucsul şi vizitele?“ „Procopseala“ enumerată există deja, dar fără a aduce mare folos societăţii, ci dimpotrivă o pervertire a sufletelor tuturor. Femeia trebuie să educe „bărbaţi patrioţi, bărbaţi stăruitori, bărbaţi cu înţelepciune adîncă şi cu cunoştinţe politice“. Or, găteala, „cîte şase ceasuri pe zi“, plimbatul la Cişmigiu şi la Şosea, plictisul din faţa ferestrei nu pot asigura o educaţie statornică. Ce e de făcut? „Femeile au trebuinţă de învăţături mai serioase“, ne atrage atenţia Predicatorul, dar ar trebui cu totul eliminate „învăţăturile limbilor străine“, „cu puţin folos“. Conţinutul educaţiei feminine se reduce totuşi la foarte puţine, în ciuda locului major acordat în învăţarea celorlalţi: „în genere este de folos ca femeile să înveţe de timpuriu a respecta religia, a preţui virtutea, a-şi preţui curăţenia, a iubi înţelepciunea, a se supune bărbaţilor, a despreţui în senceritate toate cheltuielile zadarnice… a îngriji mai cu seamă cum să facă pe copii lor vrednici de iubirea şi reputaţia generală.“ Această formă de educaţie atît de sumară, făcută mai degrabă la biserică şi mai puţin la şcoală, nu se poate săvîrşi decît sub paza şi îndrumarea unui „bărbat moralist“. Pledoaria Predicatorului oglindeşte gîndirea unei epoci care nu ştie încă unde să aşeze gîrbaciul, şi care se teme de femeia „instruită“. 

articol apărut în Dilema veche, nr. 422/15-21 martie 2012  

Mai multe