E vremea balurilor
De cum dă prima zăpadă, Bucureştii şi Iaşii se pregătesc de baluri şi soaréle. Moda unor astfel de loisir-uri fu adusă odată cu armata rusă şi se împămînteni atît de bine că mai în toate tîrguşoarele se organizau periodic petreceri dansate, cu participarea întregii elite locale. Mai întîi de toate se caută haine adecvate, căci la bal nu se poate merge oricum. Rochii elegante şi scumpe, bijuterii preţioase şi pretenţioase, botine rezistente şi fine „decorează“ un corp ce se vrea arătat. Aşa că se face o vizită la Madame Neli Lenfant, pe Podul Caliţii, care oferă rochii de bal, mantele, eşarpe, şaluri de fantezie, rufe fine şi blonduri, horbote şi pene; toate „frumoase“ şi capabile să satisfacă gustul celor mai năzuroase cucoane. Şi dacă unele nu sînt satisfăcute cu ceea ce vor găsi în prăvălie, Madame Neli „să făgăduieşte ca într-un curs de 24 ceasuri poate să facă gata un rînd de haine de cele mai elegante“. La rîndul lor, bărbaţii pot trece pe la Monsieur Frank, la Curtea Veche, care le promite cele mai elegante şi ieftine noutăţi în materie de haine bărbăteşti, venite tocmai de la Paris: surtuce, fracuri, paleto, rococo, cotrigton, tolocfato, eginţian, pantaloni şi jiletci de felurimi de stofe. Şi dacă balul e mascat, se urcă în sus pe Podul Mogoşoaiei, la dumnealui Varamberg care are marfă specială pentru o asemenea manifestare: „domino de mătase în toate feţe, costume naţionale, caracteristice şi de fantazie“, „măsci“ fel de fel; plus, se oferă ca în 12 ceasuri să „prefacă“ orice costum la un preţ „cuviincios“. „Costumul“ gata, trăsura pregătită – balul putea să înceapă.
La italianul Girolamo Cardini, zis Momulo, se ţineau cele mai „bune“ baluri prin anii 1840. „Abonaţii“ sînt mulţi şi entuziaşti, astfel că Momulo pune în „lucrare“ baluri ori de cîte ori i se cere. Şi apoi „plăteşte“ un oarecare să dea la gazetă pentru a stîrni dorinţe şi invidii: „balurile masche ce s-au dat de domul Momulo la 28 ghenarie, la întîiu şi 4 februarie curgător au fost foarte desfătătoare. O adunare numeroasă şi aleasă, nişte toalete elegante şi cu atît mai plăcute cu cît era mai simple. O mulţime de măşti foarte frumoase, arcuşul cel plin de măiestrie al domnului Vist, directorul orhestrii, în sfîrşit mulţumirea şi bucuria ce se vedea zugrăvită pe chipul tuturor, înfăţişa o privelişte încîntătoare“ – scrie Vestitorul Românesc la 1843. Se dansează, se ascultă muzică, se soarbe din cupele de şampanie, se face conversaţie şi mai ales se spun „vorbe de duh“ – ne asigură gazeta, redînd unele dialoguri, considerate ilustrative pentru a fi gustate de cei rămaşi acasă.
Iată o mostră: un cavaler sîcîie o tînără mască sub pretext că o cunoaşte, iar aceasta plină de „duh“ îi răspunde: „De mi-ai fi vorbit cu chip undoios aş fi trecut cu vederea supărarea ce-mi faci, dar fiindcă te socoteşti încredinţat că mă cunoşti dă-mi voie să-ţi răspunz că dacă toate cunoştinţele dumitale vor fi temeinice ca aceasta, apoi puţine ştiinţe urmează a se afla în duhul dumitale“. Sau, răspunsul unei alte măşti către un cavaler ce-i preaslăveşte frumuseţea: „Îţi mulţumesc domnule, dar mă simţu prea nenorocită că nu poci şi eu să zic asemenea pentru dumneata“.
Strălucire, risipă, lux, opulenţă – toate puse în slujba trupurilor ce vor să se simtă bine, abandonîndu-se în paşi de dans. De cum pică primii fulgi de nea, cluburile, conacele, palatele se deschid şi se decorează, oferindu-se tuturor celor care au de cheltuială. Frivolitatea şi mai ales ruina multora atrag atenţia puterii care încearcă să tempereze entuziasmul cu care se scurg averile pe pălării şi pene, pe măşti şi botine. Cînd la 6 decembrie 1843, palatul domnesc organizează un bal în cinstea marelui împărat Nicolae, prilejul este folosit spre a oferi privirilor „simplitatea“, iar retorica gazetei „lucrează“ spre a convinge că, uite, se poate şi aşa. Strălucitul bal a fost cu atît mai frumos, cu cît „damele cele mari era împodobite în toalete cu adevărat elegante, dar pline de o simplitate nobilă“ – scrie gazeta. Cronica se construieşte într-o „pildă“ pentru celelalte „clase ale societăţii“ care risipesc „mai presus de venitul fiecăruia“. În zadar se străduieşte gazetarul să convingă „dănţuitorii“ că virtutea nu constă în etalarea unui lux pe datorie, ci în „caracter, destoinicie şi purtare“, că cinstirea obştii se află în „îmbrăcămintea simplă“ şi „purtarea blajină“. Şi că „cei sănătoşi la minte“ preţuiesc doar cumpătarea în toate, dar oare cine mai putea fi „întreg la minte“ cînd lumînările se aprindeau, domnul Vist dădea tonul unui vals, iar o tînără „măscuţă“, cu umerii goi, te poftea la dans…
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.