"E de-al nostru" - complicitate şi plagiat
De ceva vreme, întreaga dispută politica s-a mutat pe terenul fragil al cercetării. Ar fi fost poate bine să nu devină o miză politică, dar este o bună ocazie, pe care o vom rata cu siguranţă, de a face cel puţin un bilanţ, dacă nu o curăţenie atît de necesară. Aşa că mă irită ipocrizia noastră a tuturor. Brusc, am descoperit că în România se plagiază, tot brusc am aflat că lucrările de doctorat sînt făcute cam de mîntuială, la fel de brusc ni s-a spus că numai cine nu vrea nu este doctor sau profesor universitar, şi că mai mult de jumătate dintre politicienii români sînt fie doctori, fie profesori universitari. Cum s-a ajuns aici? Cu complicitatea noastră, a tuturor.
Mai întîi de toate, plagiatul se predă în mai toate centrele universitare din România. Prin facultăţi puţini sînt asistenţii, lectorii, conferenţiarii, profesorii care se lasă prinşi în jocul adevărat al formării academice. Că de vină vor fi salariile mici sau lipsa vocaţiei sau lipsa experienţei sau... se pot găsi atît de multe justificări... un lucru este cert: puţini sînt cei care se implică în lucrul cu studentul, puţini sînt profesori cu adevărat. În cea mai mare parte a timpului, la seminarii se citesc referate interminabile şi plicticoase, compilaţii după unii şi alţii, plagiate nevalidate încă, licenţele sînt alte compilaţii plicticoase, masterele – un pic îmbunătăţite, aproape niciodată citite de la cap la coadă, aproape niciodată notate pentru contribuţia originală. Şi doctoratele... Cohorte de candidaţi aşteaptă, spăşiţi, un sfat de la „marele profesor“, un fir care să-i ducă către ceva, un ajutor, orice... Dar „marele profesor“ nu are niciodată timp, întrucît „marele profesor“, de dragul soclului pe care este aşezat, acceptă cohorte de doctoranzi, ştiind că nu va avea niciodată timp să se ocupe de toţi. Şi nu are timp... uneori nici măcar chef... Or, se intră într-un cerc vicios al complicităţilor păguboase în care timpul trece, candidatul trebuie să pună ceva pe masă, profesorul nu mai are răbdare, pentru că un alt candidat aşteaptă, dar nici timp de citit...
Compilaţia, plagiatul – învăţate şi practicate cu spor în anii facultăţii – salvează aparenţele... Şi apoi, mai sînt şi „ajutoarele“. Este Internetul plin de oferte pentru lucrări „academice“ de toate tipurile... Şi sînt sigură că mulţi dintre cei care au fost, vor fi acuzaţi de plagiat nici nu ştiu, şi pe bună dreptate, că au plagiat într-un fel s-au altul, ci doar au cumpărat o teză, aşa cum cumperi orice produs ambalat, fără să ştii ce se ascunde în interior... Nu spun că sîntem toţi o apă şi-un pămînt, aşa cum nu spun că toată lumea plagiază, ci vreau să spun că s-a ajuns aici din cauza neimplicării noastre a tuturor.
Comunitatea ştiinţifică, din fiecare domeniu, este destul de restrînsă – cercetători, profesori, asistenţi, doctoranzi, doctori se ştiu între ei, ajung să se citească, să se citeze, să discute, să dezbată, să cunoască detalii despre X sau Y, dar... dezbaterea publică a unor astfel de subiecte este trecută sub tăcere sub eternul pretext „lasă, bă, că e de-al nostru. E băiat bun. Şi ce dacă a luat şi el de ici, de colo, ce-i singurul...?!“ etc. Fraza asta atît de des folosită a ajuns să ne îngroape pe toţi sub laurii mediocrităţii.
N-am să înţeleg în veci de ce această goană după titluri, de ce jumătate din România vrea să poarte titlul de doctor şi cealaltă jumătate titlul de profesor, mai ales că situaţia economică din sistemul de educaţie este lamentabilă. Titlul de doctor are logica sa, aşa cum alcătuirea unei teze de doctorat presupune cercetare, originalitate, disponibilitate, pasiune, utilitate şi multă, multă responsabilitate. Şi este un pas important în constituirea unei cariere academice. Aşa cum nu reuşesc să înţeleg de ce universităţilor nu le pasă de reputaţiile lor, acordînd titluri fără jenă, fără responsabilitate, fără noimă, fără minima decenţă. Ba mai mult, în cazuri grave de fraude, unele nu-şi asumă nici măcar responsabilitatea eşecului şi, profitînd de timpurile atît de mişcătoare, se ascund în tăcere o vreme, sperînd să se uite. Sau, cum recent făcu Facultatea de Drept, care îşi declină competenţele, invocînd fantasme legislative de incompatibilităţi neresponsabile, de parcă atunci cînd acordă titluri stă pe gînduri, analizînd responsabil compatibilitatea dintre teze şi candidaţi. Or, pentru fiecare plagiat în parte, instituţiile emitente de titluri doctorale poartă responsabilitatea grea a fraudei, aşa cum coordonatorul doctoral trebuie să-şi asume responsabilitatea, aşa cum îşi asumă prestigiul, iar candidatul să aibă teama nu că titlul îi poate fi retras, ci că un astfel de gest îl poate arunca în deriziunea semenilor.
Or, pe la noi, a plagia sau a nu plagia e chestie de opţiune, căci responsabilităţile de toate felurile nu sînt decît fantasme pentru lunatici.
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.