Dureri vechi
Începea o zi de iarnă, cu o burniţă rece, biciuitoare, şi plecam la şcoală. La uşa blocului, m-am dat la o parte ca să-l las să intre pe un domn bătrîn, încovoiat de o spondiloză care-l apleca înainte în unghi drept. Apa-i picura de pe pălărie şi de pe umerii pardesiului subţire. - Bună dimineaţa, domnule general! De unde veniţi aşa devreme? - Ai văzut căruţa lăptarului de peste drum? În fiecare zi, la ora asta, mă duc să-i dau pîine calului. Ştii, înainte de aviaţie, eu eram în cavalerie şi-mi sînt dragi caii... Aşa mi-l aduc aminte pe generalul Andrei Popovici care pilotase unul dintre primele noastre aparate de zbor, la Mărăşeşti. Era prin 1965 şi, datorită intervenţiei lui Henri Coandă, care-i era cumnat, i se îngăduise să se întoarcă în apartamentul de unde fusese evacuat împreună cu familia prin anii â50. El şi doamna Popovici - fiica generalului Coandă, înaltă, subţire, cu părul alb buclat şi vorbind franţuzeşte ca o marchiză dinainte de Revoluţie - dormiseră prin gări. Acum, numele lui îl poartă o stradă, într-un cartier unde sînt onoraţi şi alţi pionieri ai aviaţiei româneşti. Dar cine mai poate şterge suferinţele pe care asemenea oameni şi, odată cu ei, mulţi alţii le-au îndurat, fiind izgoniţi din casele lor sau obligaţi să locuiască pe cîţiva metri pătraţi, siliţi să aibă ca vecini miliţieni dresaţi să spioneze şi să-l umilească pe "inamicul de clasă"? Din blocul nostru, un bancher a plecat la închisoare de unde nu s-a mai întors niciodată, iar un distins profesor de latină de la Sf. Sava şi-a trăit ultimii ani într-o cămăruţă de la subsol. Aceste experienţe dramatice aparţin istoriei oraşului. Încă din 1948, Guvernul Groza a luat măsuri în vederea unui recensămînt al locuinţelor în toată ţara. "Prin cameră de locuit" - spuneau instrucţiunile difuzate de Ministerul Afacerilor Interne - "se înţelege orice încăpere care poate primi această destinaţie fără a necesita lucrări pentru transformarea imobilului respectiv". Aşa au ajuns oamenii să caute adăpost la prieteni ori să se instaleze într-un garaj, într-o baie sau, dimpotrivă, într-o odaie, avînd doar o chiuvetă într-un colţ (graţios disimulată de o perdea) şi cu closetul în curte. Accesul comun la bucătărie şi instalaţii sanitare era un coşmar. "Oamenilor muncii" li se destinau casele din cartierele frumoase - cînd nu erau rechiziţionate pentru ofiţeri sovietici sau pentru instituţii publice, civile sau militare, ori pentru ambasade -, ca o revanşă istorică, fiindcă "regimurile burghezo-moşiereşti, întemeiate pe exploatarea clasei muncitoare din ţara noastră, n-au fost niciodată preocupate de grija de a asigura condiţiuni de viaţă omenească pentru cei ce muncesc". Naţionalizarea imobilelor - injustiţie maximă - a căpătat un caracter legal în 1950, prin decretul nr. 92. Mai tîrziu, listele s-au prelungit prin extinderea legii în 1953 şi chiar în 1970. Era, de fapt, o transformare brutală, din punct de vedere social, a populaţiei Capitalei. Noile fabrici chemau mînă de lucru de la sate, din provincie se adunau activiştii şi securiştii de care avea nevoie regimul, nou-veniţii luau locul celor trimişi în domiciliu forţat, pe cînd alţii plecau din Bucureşti ca să-şi piardă urma (un medic pe care-l cunosc s-a angajat, pentru o vreme, meteorolog la Bacău, o profesoară de istorie a fost, mai mulţi ani, asistentă la radiologie într-unul din ultimele cabinete particulare etc.). Chiar cînd nu erau alungaţi din Capitală sau trimişi la Canal, oamenii, dacă fuseseră cît de puţin asociaţi cu trecutul, erau supuşi declasării înjositoare, numai fiindcă aveau nenorocul de a fi contemporani cu o revoluţie de-o importanţă planetară. Doamna Eliza Brătianu mătura prin tramvaie la depou. Un filosof "idealist", fost şef de cabinet al unui ministru, filosof şi el, creştea viermi de mătase în garaj, vindea vinul trimis de rude de la ţară, ducea la "talcioc" lucrurile pe care i le încredinţau prietenii şi, cînd mai găsea timp, citea la Biblioteca Academiei. Tinere fete din marea burghezie erau taxatoare de autobuz sau dactilografe la Sovrom Construct. Oraşul trăia cea mai traumatizantă experienţă de pînă atunci, răvăşirea vieţilor omeneşti. Ceea ce-l ameninţă acum e şi mai grav: fragmentele de trecut care mai supravieţuiau în piatră şi cărămidă sînt condamnate definitiv.