Dulcea sastiseală și goana după banalități

6 octombrie 2011   IERI CU VEDERE SPRE AZI

Divanul, narghileaua, siesta, cafeaua, sastiseala fac parte dintr-un ritual „dulce“ şi sfînt al unei elite ce se aşază languros în sofaua timpului pierdut. „Şăz într-un unghi de casă, uitîndu-mă şi privind vîrful nasului mieu cu ochii amîndoi, şi întocmai ca gîngăniile la vremea iernii, aşa sînt; nici din deget nu pociu mişca“, scria Nicolae Văcărescu din refugiul de la conacul Băneasa la 5 noiembrie 1814. Timpul curge altfel, timpul aparţine trupului şi plăcerilor infime ale vieţii, timpul aparţine sastiselii, ospeţelor pantagruelice, cafelelor nesfîrşite, şerbeturilor parfumate, vutcilor frumos împodobite cu zahăr, fumului aromat al unei narghilele uşor „prefăcută“ cu ceva avion, gîndurilor pierdute în lene şi filotimie, suspinelor cîntate de alţii, nefericirilor abandonate prin ungherele iubitelor şi, cînd nu se mai poate, pribegiilor amare de prin altfel de lumi. Conacul coagulează această dulce sastiseală, tovărăşia prietenilor şi mai ales a familiei consumă orice forţă, istoveşte energiile şi îndeamnă prea adesea la siesta după-amiezilor generoase din orice anotimp: „Cum s-a terminat prînzul, cam la ora 1 se consumă mai întîi cîte un păhărel de rachiu, lichior sau arac, apoi se aprinde pipa şi se caută sofaua... Bărbaţii, femeile, copiii, servitorii, pînă şi păzitorii caselor stau la locurile lor ca într-un fel de letargie, trîntiţi pînă la ora 4, cînd apoi preoţii cheamă din toate clopotniţele cu toaca la biserică, la chindii, deşteptîndu-i astfel“, scrie Andreas Wolff, medicul multor moldoveni în deceniul opt al secolului al XVIII-lea. 

Curînd, dulcea sastiseală fanariotă rămîne un obicei doar pentru boierii conservatori şi un vis pentru toţi ceilalţi, căci veacul cel nou aduce odată cu noutăţile cotidiene şi risipa timpului oricum şi oriunde: baluri, soarele, jocuri de cărţi, teatru, operă, băi şi cure, spectacole de orice fel. Timpul se schimbă, iar trupul încearcă să se adapteze informaţiilor ce vin grăbite şi par unice şi de neocolit. Fiecare zi, fiecare seară propun altceva, iar goana după futilităţi şi ciudăţenii nu-i mai dă răgazul trupului să se piardă într-o după-amiază de sastiseală în tovărăşia unei narghilele şi a unei cafeluţe. Această goană furibundă după orice formă de „manifestare“ este specifică cu precădere aristocraţiei şi mediului urban, acolo unde multe lucruri se propun ca noi şi stranii şi demne de a fi văzute. Iată, de pildă, un anunţ: „Se vorbeşte mult în oraş despre o briliantă petrecanie muzicală de seară ce se va da joi în 30 ale aceştia, în casa domnului marelui logofăt Emanuil de Florescu (Podul Caliţii) de către domnul Castilia, vechiul director al teatrului italian de Bucureşti“. Or, bucureştenii nu pot rata un astfel de eveniment, căci „petrecania“ nedefinită trebuie văzută şi comentată cu toţi ceilalţi. De altminteri, bileturile deja vîndute anunţă afluenţa şi frumuseţea a ceva ce n-ar putea fi un banal concert (26 decembrie 1843). Dintr-o societate care îşi petrecea cea mai mare parte a timpului liber în interior, se transformă într-o societate al cărei timp e măsurat şi planificat din exterior şi de către alţii. Multe sînt de făcut afară, puţine au mai rămas de făcut acasă. De pildă, sub pretextul citirii gazetelor, bărbaţii pot merge la Cazinoul Comercial, ţinut în septembrie 1843 de Martin Cordan, care „l-a înfrumuseţat după modelul celor din Europa cu gazete sosite cu cea mai mare exactitate“. Se puteau citi: „Curierul Rumânesc, Buletinul Oficial, Vestitorul Rumânesc, Amaltea de Smirna, Imparţial, tot de Smirna, Atina, Minerva de Grecia, Journal de Francfort, Journal de Débats, Magasin Pittoresque, Allgemeine Zeitung, Revue Britanique, Musée Litteraire“ (septembrie 1843). 

Şi mai sînt apoi „spectacole“ şi „spectacole“ în care muzica se lasă descoperită, inventată, versurile se pierd în limbi care mai de care mai uşor de adaptat şi învăţat, în piese de teatru inventive şi inventate, în serate numeroase, insipide, inutile, dar „desfătătoare“, în danţuri furtunoase în care doar picioarele bine „educate“ reuşesc să ţină ritmul, în cafenele „politice“ în care se dezvăluie „proiecte aristo-dimocraticeşti“ şi se consumă energii nebănuite, în parcuri cu tombole care încearcă să risipească aburii nesiguranţei săracilor, şi în multe, multe altele. Şi puţini sînt cei care nu se lasă molipsiţi de această nebunie a banalităţii, şi mai puţini sînt cei capabili să exclame: „Oamenii toţi aleargă, dar eu sunt fericit căci pociu să vorbesc cu dumneata, fie şi puţin“, ca Iancu Văcărescu înainte de a se lăsa prins de risipa timpului (1815), abandonînd „limanul odihnei“.  

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830

Mai multe