Dragoste şi răzbunare

Sună ca un titlu de telenovelă. Şi, mai în glumă, mai în serios, natura problemei aduce destul de bine cu o suită de despărţiri şi reveniri dintr-o dragoste cu năbădăi. Care e problema? Felul în care vedem teatrul. Chipul întîlnirii noastre cu spectacolul teatral şi cu tot ceea ce se întîmplă în jurul lui. Ca să nu-i sperii prea tare pe cei care văd deja generalizări nepermise încă în primele rînduri ale articolului, amintesc de la bun început – e un punct de vedere. Doar o părere. O perspectivă, pe deplin asumată, a unei situaţii care suportă, firesc, orice altă interpretare.

După anii de regim comunist, am ieşit la limanul întîlnirii cu democraţia, avînd o foarte solidă experienţă a jocului cu complicitatea. De multe ori, acest joc profund şi subtil s-a transformat însă într-o joacă. Natura relaţiilor cu sistemul şi cu ideologia anilor respectivi face subiectul unei abordări viitoare. Ceea ce interesează acum e perspectiva asupra spectacolului teatral. Un spectacol în care, deseori, complicitatea celor care se aflau în sală, cu cei care se găseau pe scenă, atingea nişte dimensiuni cu totul impresionante. Printr-un anumit tip de mecanică mentală colectivă, cu toţii – actori şi public laolaltă – arătam cu degetul spre oroarea şi ridicolul sistemului în care trăiam. Şi chiar dacă acest lucru nu se făcea explicit alteori, complicitatea exista în felul în care cu toţii ne refugiam în orice gest cultural care putea oferi adăpost temporar faţă de urgia din lumea reală. Complicitate era şi cînd se juca la teatru ceva fără nici o legătură cu trimiterile directe la comunism. Trăiam în sine un anumit tip de întîlnire, într-un anumit spaţiu, în care ne refugiam, indiferent de subiectul poveştii de pe scenă.

Ecoul acelei complicităţi – la care se adaugă cea din viaţa reală – încă face parte din substanţa noastră, din educaţia noastră, din felul nostru de a înţelege lumea. Nu e ecoul unei complicităţi a interpretării, a experienţei comune, ci al unui anumit tip de pact general ale cărui resorturi şi amintiri produc şi azi disconfort interior şi foială. Venim dintr-o istorie comună, extrem de încîlcită moral, după care aruncăm culpabilităţi în stînga şi-n dreapta. Disproporţia reacţiilor, a evaluărilor, a percepţiei e firească.

Nu de puţine ori, din cauza absenţei marilor şcoli, a spaţiului academic liber şi independent, educaţia multora – altminteri, un proces de cea mai bună calitate – s-a făcut mai degrabă sub semnul mentoratului în umbră, al evoluţiei sufleteşti petrecute în afara cadrelor impuse de ideologia comunistă. Modelul aducătorului de cunoaştere era, deseori, cel al magistrului care oficia actul de educaţie, actul de cultură. Era – şi încă mai este – un moment pur de spectacol. Nu puţini oameni de vîrf ai elitei româneşti au un anumit fel de histrionism în ideea de portret-robot care poate creiona cumva liniile generale ale acestei categorii. Modelul acesta naşte, în timp, şi un anumit fel de abordare, un… format al apropierii faţă de cultură în general. Jocul inteligenţei, al vastei culturi personale, al elocvenţei a devenit în sine o idee, un model de spectacol. O concurenţă a spectacolului scenic. Teatralitatea a însoţit ideea actului/omului de cultură, iar obsesia statutului personal, a poziţionării elitist-culturale a însoţit ideea de teatru. Un schimb despre care se poate vorbi enorm, şi care nu trebuie plasat cu orice chip în zona nocivităţii sau a vreunei forme de fatalitate. E un tip de realitate cu care se poate opera foarte normal, cu condiţia de a fi asumată ca atare.

Cînd nu se întîmplă acest lucru, dragostea şi răzbunarea capătă chipurile cele mai diferite şi bizare. Cele două lumi nu doar că nu se întîlnesc pe teritoriul „neutru“ al dialogului firesc. Dimpotrivă, în străfundurile lor se iubesc şi se urăsc deopotrivă, fiecare văzînd în cealaltă o concurenţă directă. Pentru că există o competiţie tristă şi perversă, în a ajunge, cu orice chip, la inima publicului. Iar publicul, la fel de „pervers“ ca cei aflaţi în competiţie, e complice cu fiecare dintre ei, în doze diferite, în funcţie de nivelurile de alint pe care le primeşte dintr-o parte şi din cealaltă. Finalmente, totul se amestecă, nu mai există nici o tabără, ci doar, poate, nişte triburi, ici şi colo, pierdute într-un peisaj neclar, într-o ceaţă care camuflează o lungă nelinişte.

Iar din această nelinişte ies uneori oameni înţelepţi, care nu sînt mulţumiţi cu înţelepciunea lor, ci vor să dea lumii şi spectacolul acestei înţelepciuni. Unii dintre ei păstrează o justă măsură şi îşi duc crucea mai departe, jucînd pe scena publică, dar şi chemînd la raţiune, cu preţul golirii de conţinut, al înstrăinării sau al radicalizării. Tot din neliniştea asta ies actori care nu sînt mulţumiţi cu talentul lor, ci vor să ofere lumii şi spectacolul inteligenţei şi al culturii de care dispun. Vor să salveze mase, din poziţia de oameni de cultură. Totul se discută în numere mari, chiar şi cînd e vorba de… minimalism. Intenţiile tuturor sînt, neîndoielnic, bune. Totul e din dragoste. Dar şi din răzbunare. O răzbunare difuză, pe ceaţa din care cu toţii, indiferent cine sîntem, încercăm să ieşim, fiecare cum poate.

Mizele mari ale poveştilor scenice se topesc în discursurile despre ele însele. Teatrul se intectualizează, iar intelectualitatea se teatralizează. Frivolitatea se frigidizează, iar jocul ideilor nu mai are linişte dacă nu se regizează. De aici izvorăsc o enormă neîncredere şi o teamă lăuntrică (niciodată recunoscută) de neseriozitate, de instabilitate, de inadecvare. O situaţie coborîtă dintr-un banc celebru: „Dom’le, dumneata vrei să-mi furi bicicleta…

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.