Două case salvate!

De atîtea ori am fost întrebat dacă această campanie de presă în apărarea vechii arhitecturi bucureştene a obţinut vreun rezultat. De aceea mă grăbesc să dau aici şi o veste bună. În şedinţa sa din 26 noiembrie 2008, Comisia Naţională a Monumentelor Istorice a avizat favorabil propunerea de clasare a două case care nu erau încă protejate. Ambele aparţin unei firme, aceeaşi S.C. RUBIN GOLD 2004 S.R.L. A existat, prin luna martie a acestui an, intenţia de a le demola, pentru a construi pe terenul lor, situat între Dorobanţi şi strada Mihai Eminescu, un hotel de cinci stele. În două articole din Dilema veche, am protestat, arătînd că trecutul lor istoric şi eleganţa stilistică le dau dreptul de a supravieţui, ambele fiind de altfel în perfectă stare, una dintre ele chiar recent restaurată. În momentul de faţă, documentaţia istorică pe baza căreia s-a recomandat clasarea a fost întregită de Cezara Mucenic, cu competenţa şi experienţa pentru care i-am cerut adesea ajutorul. Aşadar, imobilul din strada Eminescu nr. 27 (fost în Romană nr. 8), e chiar cu cîţiva ani mai vechi decît credeam: construcţia datează din 1893-1895 şi este opera unui arhitect francez stabilit aici, J.E. Alphonce de Saint-Omer. Într-adevăr, cadrul ornat al ferestrelor faţadei şi arcuirea majestuoasă de deasupra intrării ne aduc aminte că în vremea aceea decorul unor străzi din centru justifica reputaţia de "Micul Paris", de care românii au rămas mîndri pînă acum, cînd ea nu mai are nici un sens. Primii proprietari ai casei au fost Nicolae T. Filitti, moşier în judeţele Ialomiţa şi Buzău, şi soţia sa, Maria Peretz-Pleşoianu. După studii la Paris, Filitti fusese magistrat între 1891 şi 1900, după care intrase în politică, fiind ales deputat conservator în 1911. În 1918, el a vîndut casa altui parlamentar, din acelaşi partid, senatorul de Teleorman, Constantin Radu Golescu. Cealaltă clădire se găseşte la nr. 16 de pe Dorobanţi. În centrul faţadei, intrarea este încadrată de coloane şi surmontată de o terasă, dar impresia generală nu e de emfază, ci dimpotrivă, graţioasă şi discretă. Autorul proiectului a fost Petre Antonescu, artist care, de-a lungul unei cariere care a străbătut toată prima jumătate a secolului trecut, a practicat succesiv manierele cele mai diverse. Data este 1911. Istoria locului ne e cunoscută din 1866, cînd locuia aici Dumitru Sterie, urmat în 1889 de Sterie Gheorghiu. Calea Dorobanţilor, pînă atunci un cartier de mică, foarte mică burghezie, începea, odată cu noul veac, să fie luată în stăpînire de familiile elitei politice. Peste drum, acolo unde este astăzi o şcoală pentru străini, s-a instalat Jean Lahovary, tatăl Marthei Bibescu, fruntaş al Partidului Conservator, iar cel pentru care Antonescu a construit casa era Dinu Brătianu, din 1934 preşedinte al Partidului Naţional Liberal. El a trăit aici pînă în 1947, cînd a fost aruncat în temniţă. Amintirea Goleştilor şi a Brătienilor ar fi fost de ajuns, şi dacă n-am fi sensibili la valoarea estetică. Pe de altă parte, în istoria arhitecturii româneşti proteicul Petre Antonescu deţine un loc de prim rang. Consecinţa deciziei Comisiei este că, pentru un an de acum înainte, cele două case nu pot fi atinse, timp destul ca semnătura ministrului Culturii să le confere calitatea oficială de monument istoric (s-a propus grupa B). Deci, dacă se vrea, se poate. Mai trebuie adăugat că meritul de a fi stăruit pentru clasarea acestor imobile revine dlui prof. Şerban Ţovaru şi dlui inginer Dan Lungu, directorul general al Institutului Naţional al Monumentelor Istorice, prin a căror tenacitate s-a ajuns în sfîrşit la succesul pe care-l semnalez aici. Soluţia nu e alta decît cea mai aprigă stăruinţă.