Dinţii naţiei

18 decembrie 2013   IERI CU VEDERE SPRE AZI

Avem o naţie mai mult decît ştirbă. E de-ajuns să privim în jur şi peste tot găsim guri ştirbe, dinţi negri, halene aiuritoare, fălci lăsate, zîmbete goale, multe, multe dureri de măsele tratate cu usturoi şi pătrunjel. Cum presupun că nu cunoaşteţi reţetele, vi le ofer cu largheţe şi vă îndem să le folosiţi cînd vă ia durerea de măsele şi nu aveţi bani de stomatolog. Prima: luaţi cîteva frunze cu pătrunjel, amestecaţi-le bine cu sare apoi îndesaţi-le în măseaua dureroasă. Şi dacă nu vă trece, apăi faceţi pasul al doilea: un căţel de usturoi, frecat bine cu sare şi îndesat cu încredere în măseaua dureroasă. S-ar putea ca măseaua să fie năbădăioasă şi să nu se lase convinsă de iuţeala usturoiului, aşa că vă sfătuiesc să apelaţi cu încredere la eternul Algocamin, bun la toate. Reţetele le-am primit de la Pătrana, expertă în suferinţa măselelor noastre naţionale. Şi, odată cu reţetele, mi-a oferit o poveste cumplit de reală, din România contemporană, în care banii se cîştigă uşor profitînd de suferinţa şi, mai ales, de naivitatea oamenilor. Or, ceea ce îmi povesteşte ea din Oltenia, am auzit şi prin Prahova mea natală, chiar şi în marele oraş-capitală, Bucureşti, dar şi în România primei mele modernităţi.

Trebuie să vă aduceţi aminte de anii 2000, cînd prin satele patriei umblau dentişti ambulanţi, cu ceva instrumente în desagă, cu ceva pastile, cu multe promisiuni de remedii imediate, pe bani puţini. Au păcălit atunci mulţi, foarte mulţi oameni, oferindu-le dinţi de „aur“ la preţuri acceptabile, atît de acceptabile că, după plecarea „maistorului“, cum zice Pătrana, dinţii s-au dus şi ei. Un astfel de dentist a poposit şi într-un sat din Oltenia: „S-a aşezat aici, la Lica, în camera bună. A alergat la el tot satu’, că punea dinţi repede şi pă bani puţini.“ Metode de lucru? Răspuns inevitabil: „Ce scaun de stomatolog, fată? Păi, ce, ăsta era stomatolog d-ăla de zici matale? Asta era puitor de dinţi. A scos Lica scaunul ăl bun, ăla tapiţat, dă-l ţinea la naftalină, de nu se aşezase nicidată pă el. Să vezi ce ochi făcea Lica cînd ţăranii ăştea îşi aşezau curu’ murdar pă scaunu ei tapiţat. Ş-avea o cutie de fier, cu una, cu alta. Da’ ce, sta cineva să vadă cum face şi ce face doctoru ăsta? Omu’ era mulţumit că într-o săptămînă avea dinţi în gură. Că ştii mata vorba aia, că omu’ fără dinţi seamănă a prost. Să-i fi văzut apoi pă ăştia, pă toţi, duminica la biserică, cum rînjeau să li se vadă fiarele aurite din gură... Sclipici ca Dan Spătaru... Nu fuseseră toată viaţa lor la biserică şi s-au trezit acu’ să vină, doar să vadă satu’ că şi-au pus dinţi... de aur... L-am dus şi io pă Marinică al meu... Cum n-avea nici un dinte, i-a făcut dentistu’ ăsta ditamai placa... o frumuseţe... o ţine între rufe şi tutun...“ Mirarea mea fu răsplătită cu soarta dramatică a naivilor doritori de dinţi ieftini: „Păi, ce, putu să o ţină în gură? O puse Marinică în menghină, o mai pili pe ici, pe colo, dar tot degeaba, că tot îi mare. Se mai chinuieşte cu ea cînd merge la biserică, ca şi proştii ăilalţi. Să-i vezi pă toţi cum să strîmbă?! De durere, deh, că doare... Da’ unu’ nu şi-ar da fiarele alea jos din gură. Sînt urîţi ca moartea.“ Pătrana ar vrea să rîdă, dar şi ea se strîmbă de durere. Aşa că are şi ea o poveste: „Io am fost mai deşteaptă, am zis că mă duc la oraş să-mi pun dinţii. Nu aici, să vadă toată lumea cum se zgîieşte ăsta în gura mea. Şi m-am dus la Caracal o vară ’ntreagă... Dădui tot peste un puitor de dinţi, alt prost... îmi puse nişte sîrme-n gură, de-aş putea să-ntind rufe pe ele. De cinci ani mor de durere, ca Dan Spătaru. Da’ nu-i dau jos nici de vine Stalin iarăşi. Păi, să fiu proastă ca ăştia? Şi să-mi ascund gura cu colţu’ basmalei, ca Vergica?“ Puitorul de dinţi a dispărut prin alte sate ale patriei, nenorocind alţi doritori de dinţi, fără să fie deranjat de autorităţi... Că cine ar fi interesat de o astfel de practică?...

Cam asta este România modernă, eternă şi mai ales săracă. Prin prima modernitate, adică la început de secol al XIX-lea, astfel de puitori de dinţi umblau prin marile oraşe ale Principatelor, oferind dinţi de plumb, remedii miraculoase şi „esenţii spre întărirea dinţilor celor clătinaţi şi scoaterea mirosului celui rău“. Chiar se ofereau să pună „dinţi noi“ şi garantau că „vor avea întocma tărie ca cialalţi naturalnici“. Încercau, de fapt, să ia locul bărbierului cel bun la toate şi mai ales la scos dinţi şi măsele. Ce va fi fost, nu prea ştim, ci doar bănuim că dentistul suprem va fi rămas tot cleştele şi zeama de usturoi. 

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013. 

Mai multe