Din străinătate

12 iulie 2007   IERI CU VEDERE SPRE AZI

A fost de ajuns o plimbare de un ceas prin oraşul străin unde mă găsesc ca să văd trei situaţii exemplare. Adică trei cazuri din care creatura urbană dîmboviţeană ar avea de cîştigat învăţînd o lecţie încă nouă pentru noi. Mai întîi, un afiş care-i chema pe locuitorii cartierului la o întrunire. O comunitate nu prea mare, de fapt locuitorii unei parohii, erau invitaţi să participe la această consfătuire care se va ţine într-o clădire anexă a bisericii la care, probabil, nu se duc toţi în fiecare duminică. Subiectul discuţiei nici nu e, de altfel, religios. Pur şi simplu, un proiect de dezvoltare urmează să construiască 54 de apartamente, ceea ce înseamnă nouă blocuri de cîte trei etaje. În oraşul de care e vorba se respectă un nivel de înălţime modest, impus de caracterul istoric al acestei aşezări: 30 % din clădiri există din secolul al XVII-lea, iar secolul al XIX-lea, de cînd datează jumătate din case, a imitat sîrguincios stilul părţii celei mai vechi. Bisericile, de pildă, chiar cînd piatra de temelie le-a fost pusă la sfîrşitul primului război mondial, sînt neo-gotice. Care-i problema? Acest şir de construcţii noi s-ar întinde de-a lungul unui braţ de rîu, care curge printr-o pajişte plină de viaţă sălbatică (iepuri, vulpi) şi domestică (vaci, cai). Ar forma un front în faţa caselor de pe ultima stradă din preajma rîului, împiedicînd vederea spre desişul copacilor de pe mal. Proiectul arhitecţilor poate fi consultat la primărie şi oamenii sînt convocaţi să-şi spună părerea despre felul în care viaţa lor ar fi afectată de realizarea intenţiei proprietarului. Aşadar, se pune la cale un plebiscit local, fără de aprobarea căruia acest plan nu se va putea realiza. Societate civilă, democraţie? Cuvintele nu sînt pronunţate, dar realitatea lor e prezentă. Cîţiva paşi mai departe, o placă pe un grilaj anunţă că un comitet de inspecţie din partea municipalităţii supraveghează întreţinerea cimitirului învecinat. Deschid poarta şi intru pe sub o boltă de piatră cenuşie. Aici a fost demult un conac, mai tîrziu o fermă şi, de cînd ea s-a ruinat, pe la 1800, a rămas o capelă cu un cimitir. Lespezile roase de vreme, acoperite de muşchi, sînt risipite în iarba înaltă prin care se aleargă veveriţe. Nu toate mormintele sînt vechi, dovadă că, la intrare, sînt instrucţiuni cu privire la coroanele de flori şi buchetele care trebuie lăsate la locul lor şi la copiii care n-au voie aici decît însoţiţi de un adult. Altădată, la Londra, pe poarta parcului din jurul unui orfelinat, scria că un adult poate intra doar cu un copil de mînă. Aici, în micul cimitir, memoria celor de sub iarbă e păstrată atent. Comitetul de inspecţie funcţionează în numele comunităţii: solidaritate între vii şi continuitate cu trecutul. În sfîrşit, o soluţie pentru aglomerarea de maşini. S-au organizat spaţii de parcare la marginea oraşului şi linii de autobuze care fac legătura între ele şi cu centrul. Cine vine cu treburi pentru toată ziua sau doar cîteva ore îşi lasă automobilul cu care a călătorit. Îl va relua ca să se întoarcă acasă, dar, între timp, foloseşte mijloacele publice de circulaţie. Nu mai e nevoie să vă amintesc de furia cu care şoferii bucureşteni recunosc maşini din Giurgiu, Argeş sau Ilfov. Sau să vă spun ce neîngrijit arată cimitirul Bellu, unde vechile morminte dispar, înlocuite de mereu altele noi. Sau să vă întreb cum s-ar putea frîna viteza cu care Bucureştii îşi pierd identitatea din pricina speculanţilor de terenuri care au luat cu asalt centrul istoric şi ale căror proiecte nu le poţi adesea vedea nici cu cereri repetate la Primărie.

Mai multe