Din prea multă iubire
Cînd Elena Hartulari (născută Plitos) s-a îndrăgostit pentru prima dată, n-avea mai mult de 14 ani. De fapt, nici nu ştia prea multe despre dragoste. S-a trezit doar asaltată de insistenţele amoroase ale unui văr de-al doilea, convins pînă în cele mai intime gînduri că la 19 ani a găsit iubirea vieţii lui. Iorgu, căci acesta este numele tînărului, uzează de un întreg arsenal spre a-şi dovedi iubirea: perseverenţă, bileturi înfocate, declaraţii, prezenturi (cadourile), leşinuri, patimi, lacrimi, oftaturi, suferinţe imaginate etc. Sîntem la început de secol XIX, mai exact, pe la 1827, la Iaşi, într-o familie de mici boieri pentru care iubirea nu poate fi decît un mic aranjament economic. Aşa că prima reacţie a Elenei este una de respingere. Iată povestea: „După cîteva luni s-au declarat către mine cu amor şi cu hotărîrea de a-mi fi bărbat, pînă la urmă. Eu necrezînd aceasta, că să poate să fie adevărat... nu băgam în samă din a tînărului arătare.“ Cu o oarecare educaţie, Elena Hartulari este produsul elocvent al tranziţiei literare; din acest motiv, povestea ei de iubire capătă, pe alocuri, ilaritatea şi patetismul „furculisioanelor“ franţuzite.
„El nici cu aciasta nu s’au rezonarisit, ci încă mai mult se adresa cu bilete“ – notează Elena, după ce descrie o scenă în care aruncă „cu dispreţ“ bileţelele primite, ameninţîndu-l pe tînăr cu „am să-l decler la maică-me şi la maică-sa de îndrăzneala ce voea“. N-avea să-l declare, căci „tînărul de duh şi frumos“ o va cuceri, acceptînd să-i fie amant şi bărbat, şi jurîndu-i fericire veşnică. Intrînd în vîrtejul iubirii, tînăra se pierde pe sine în trăirile unei experienţe inedite, cu „lacrimi amare“, corespondenţă secretă, întîlniri de taină, declaraţii languroase, voluptate şi senzualitate, desfătarea simţurilor în atingeri interzise. Şi iată povestea Elenei: „În curs de un an şi două luni au urmat între noi o corespondenţie zilnică; pe fieştecare zi doă bileţele, unu de la altu, cu cele mai curate cuvinte de dragoste, şi cîte o dată pe săptămînă ne întîlniam la soru-me şi la noi acasă.“ Şi unul dintre bileţele: „Eu sînt ace ce ţi-am desidat dragoste şi credinţa me pînă la al meu sfîrşit; acum voi a-mi lăsa bieţii părinţi în lacrimi şi suferinţi pentru dragostea ta. Să ştii acum că tot viitorul fericirii mele tu eşti; să mă răsplăteşti cu dragoste nefăţarnică şi cu milă; eu sînt a ta pînă la mormînt.“
Părinţii fetei se opun cu argumente legate de realitatea practică: tînărul nu are nici un fel de venit şi nici o slujbă, astfel încît să poată ţine o familie. Dar inimile, inimile celor doi, greu încercate de focul amorului, nu prea mai au puterea de a se gîndi la ziua de mîine. Fraparisiţi de o astfel de încercare sufletească şi trupească, fug împreună pentru a fi prinşi, şi iarăşi fug, după ce el îi declară : „Vin, te rog, scumpa me, la ceasul ce mi’ai hotărît şi fii sigură că eu îţi voi fi cel mai credincios şi cel mai cu durere pentru tine, fiinţă nevinovată şi aşa de puternică în cuvintele tale, cari au să-mi rămîe suvenir în memoria me pînă la al meu sfîrşit, mărturisind de purtarea şi nevinovăţia, ce cu mare noblesă, o porţi asupra ta. Eu sînt al tău şi tu a me şi nimeni nu’i în stare de a ne împedeca. Al tău sclav, pînă la mormînt, Iorgu.“
După consumarea trupească a iubirii, cînd foamea s-a dovedit mai puternică decît trupurile topite de sentimente, uzînd de acatiste, rugăminţi şi sfinţi, tinerii au cerut iertare şi mila părinţilor.
Din tot noianul de zbuciumări sufleteşti n-a mai rămas mare lucru. Iubire, jurăminte, compasiune, credinţă, nobleţe – acestea se vor dovedi doar vorbe mari pentru Iorgu. Căsătoria şi familia vor deveni o povară de care se va lepăda ori de cîte ori se va ivi prilejul. Şi prilejuri au tot fost, cu iubiri noi şi îmbietoare, prin diferite colţuri de lume, lăsîndu-se prins şi aprins de amor nebun, de fiecare dată.
Cît despre Elena Hartulari, ea s-a încăpăţînat să rămînă fidelă iubirii, încercînd cu disperare să tolereze şi să mulţumească un bărbat întotdeauna îndrăgostit de altcineva: „S-au dedat şi la trataţii de amoruri cu felurite persoane şi orice făceam nu puteam să-l mulţumesc, căutîndu-mi tot felul de pricini ca să poată să mă lovească mereu“ – avea să-şi amintească. Din cînd în cînd, pe Iorgu îl mai cuprind remuşcările, şi-atunci se întoarce acasă, cere iertare, promite „îndreptare“, sporeşte numărul membrilor familiei, obţine ceva parale, protecţia pentru o nouă slujbă (tatăl-socru are relaţii bune cu Mihail Vodă Sturdza) şi pleacă spre o altă iubire, spre un alt început...
Eternă rămîne doar Elena Hartulari şi credinţa ei nezdruncinată în taina sfîntă a nunţii, chiar dacă dragostea a tot fost bruscarisită de alte iubiri...
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.