Diavolul vorbeşte engleza – îngerii ştiu ruseşte
Aud în jur, tot mai des, discuţii despre cît de sinistră e America şi despre „cît de proşti sînt americanii“. O vreme, lucrurile astea pot fi de înţeles. Orice ideal suferă, la un moment dat, de o îmbătrînire care îl degradează şi îl prăbuşeşte în derizoriu. Evident că nu îi mai putem „aştepta“ pe americani, aşa cum o făceam în primii ani de după Război, atunci cînd în Europa de Est se declanşa teroarea comunistă. Cum-necum, după vremuri foarte grele pentru noi, ei sînt aici. Nu ne-am bucurat de sosirea lor, ieşind în stradă şi primindu-i cu flori, pentru că nu şi-au făcut o intrare triumfală, umplînd cîmpurile cerului nostru cu puzderia de ciuperci zburătoare, cu albul eliberator al cupolelor de la paraşute. Au venit groaznic de tîrziu, deloc spectaculos, iar acum fac parte din banalul zilnic. Mai nimic nu a părut ca o reparaţie suficientă pentru abandonul la care am fost supuşi după 1945. Dar, de aici şi pînă la a-i demoniza, uitîndu-ne la Vladimir Putin ca la un tip
, care „se luptă cu sistemul“, e o distanţă colosală, o manipulare îngrozitoare, care ia minţile multora. Dacă „americanii n-au venit cînd a trebuit“, sau dacă „ne-au lăsat cînd a fost mai greu“ nu înseamnă că trebuie să îi aşteptăm acum pe ruşii care ne „salvează“ de „ororile capitalismului“.
ar fi, pur şi simplu, sinistru.
Da, America e
un sălaş al capitalismului dement, al rătăcirii şi al venalităţii. Da, e
spaţiul concentrării unor sume colosale de bani, al unor corporaţii feroce şi al unor bănci care au depăşit orice limită a iresponsabilităţii, declanşînd, cu ani în urmă, o spirală a ficţionalităţii banilor – cărămida de la baza recentei crize mondiale. Da, în America se constată şi o cruntă inegalitate socială, abuzuri ale poliţiei, discriminare de toate felurile, scăparea de sub control a fenomenului infracţional. Lista de lucruri negative, de bizarerii şi de tembelisme poate să continue pînă mîine. La fel de bine poate continua şi orice poveste care vorbeşte despre încălcarea suveranităţii unor state, despre corporaţii care fac politica mondială în locul guvernelor, despre grupuri de interese care controlează aproape totul, despre exploatarea resurselor naturale sub pretextul „ajutorului“ economic, şi multe altele, greu de enumerat, de la exportul de „obezitate“ culturală, pînă la cel de frivolitate şi neant.
De parcă Europa şi restul lumii ar fi teritorii ale purităţii absolute, în care sporii „molimei“ americane îşi găsesc mediul fertil ideal. Peste Ocean încă se consumă – cu bune şi cu rele – cel mai complex experiment democratic din istoria umanităţii. E un proces care conţine lumea întreagă, cu tot labirintul de neînţelesuri ieşite din natura fiinţei umane. Acolo s-au petrecut şi de acolo au pornit istorii întunecate, dar şi poveşti, lucruri şi idei luminoase, care au dus lumea mai departe. A nu fi de acord cu unele dintre cele ce se petrec sau izvorăsc de acolo nu înseamnă nicidecum că „Răul“ vine din America. După cum nici idealizarea necondiţionată a acelui spaţiu nu e o soluţie. Critica sistemului e o parte esenţială a culturii occidentale, un element constitutiv al esenţei sale. Iar fragilitatea şi eterna punere în dezbatere sînt noţiuni fundamentale ale naturii ideii de democraţie.
Despre America se poate spune orice. La fel şi despre lumea occidentală. Că s-au degradat, că sînt strivite sub povara „oboselii democraţiei“, că traversează o serie de eşecuri răsunătoare, că sînt victimele propriilor aspiraţii spre bunăstare şi confort, că-şi pierd respiraţia sub presiunea valului care vine din fostele colonii, sau că trebuie să achite acum imposibila notă de plată a propriilor ficţiuni dominatoare. Iar la America ne „pricepem“ cu toţii, ca la fotbal, pentru că, pur şi simplu, sînt cele mai expuse noţiuni ale contemporaneităţii.
Evident, în realitatea cea mai crudă, ideile generoase şi discursurile „competente“ devin aproape ridicole în faţa eternului conflict între Puterile momentului. Suflul exploziilor de la loviturile de mare precizie şi prăpădul produs de trupele militare şi paramilitare ale unora şi ale altora pulverizează şi aneantizează instantaneu orice discurs academic despre binele lumii şi despre pericolul iminent al gestionării tembele a planetei pe care vieţuim.
Dar, atunci cînd vine vorba despre puterea infimă a fiecăruia dintre noi – aici, acasă, în ţara în care ne trezim zilnic şi pe care o înjurăm la capătul fiecărui minut –, cînd se aude cîte un „Putin e cool, frate! E singurul care le mai ţine piept nenorociţilor de capitalişti!“ e semn de mare eroare. E mult mai mult decît ceva… trist. E semn că, poate fără să-şi dea seama, unii vor înapoi la gardianul care le-a redus la tăcere bunicii. Sau, de ce nu, unii sînt chiar nepoţii de sînge sau de gîndire ai gardianului. Oricum vor fi fiind, e foarte posibil să nu priceapă că istoria se poate repeta, şi prin voinţa lor, nu doar prin marile mecanisme în faţa cărora omul simplu nu are nici o putere. Iar atunci cînd se repetă, mătură în calea ei şi înţelepţii de serviciu, şi teribiliştii de cafenea, şi tatuaţii cu figura visătoare a lui Che Guevara, şi dreapta, şi stînga, şi tot ce-i stă în cale.
Există un moment în care discuţiile astea despre lume şi viaţă se reduc la chestiuni extrem de simple. Se spune că cel mai bine e să judeci în funcţie de cît de apropiată de piele îţi e cămaşa. Aşa o fi. Dar ar trebui să ne amintim, în fiecare zi, că cea mai recentă cămaşă pe care am purtat-o noi pe aici a fost o cămaşă de forţă.
Garantat 100%