„Detaliu“

„Cînd revin spre acest moment, brusc mă părăsesc toate cuvintele, îmi devin duşmane, mă rănesc ca de pe ascunse baricade. Nu mai ştiu să scriu, mi-e imposibil să comunic nici ceea ce s-a întîmplat, nici ceea ce am resimţit. Dintr-o astfel de stare ce mă năpădeşte ori de cîte ori revin spre ce a fost şi n-a încetat să fie, m-a scos Doina Jela consacrînd procesului mamei cartea pe care ar fi trebuit s-o scriu eu şi n-am fost în stare. Într-un capitol din Această dragoste care ne leagă (Humanitas, 1998, 2005, n.r.) – la care m-am referit – consacrat unei convorbiri cu autoarea, povestesc cît mai amănunţit cu putinţă. Nu este util, şi de fapt mi-e imposibil, să repet indicibilul, dar nici nerostit nu-l pot lăsa: mama avea hidropizie. Se urca apa în tot corpul pînă cînd ajunsese să cîntărească «o tonă», cum mi-au mărturisit codeţinutele ei care o transportaseră pînă la camionul ce urma s-o ducă la morgă. Acolo, trebuie neapărat să nu îngrop în muţenie acest «detaliu», s-a trezit din comă printre cadavre şi a început să urle. Au urcat-o la infirmerie, unde n-a primit nici cea mai mică doctorie, şi a murit de-adevăratelea peste două-trei zile. (...) 

Cum poţi să scrii literatură după Auschwitz – s-au întrebat atîţia literaţi care au continuat totuşi s-o facă. Cum poţi să scrii literatură în timp ce Gulagul (termenul va mai aştepta vreo 15 ani înainte de a-şi vedea acceptată sinistra semnificaţie) devorează încă milioane de oameni? Cum să mai scrii cu amintirea lagărelor naziste şi actualitatea celor comuniste? Nu-mi mai trebuia interdicţia lui Rilke. O aveam acum pe cea a Istoriei: ştiam că nu voi mai scrie decît pentru groapa comună a secolului.“ 

Monica Lovinescu,  
La apa Vavilonului, Humanitas, 1999