Despre voioşia chefliului şi tristeţea băutorului de apă

17 iulie 2013   IERI CU VEDERE SPRE AZI

Răsfoindu-l pe Anton Pann şi ale lui poeme dedicate beţiei, m-am întrebat, în acord cu un personaj din cartea lui Pierre Mayol, cît de trist trebuie să fie cel ce bea numai apă. Vinul alungă grijile şi dă speranţe pentru zilele necunoscute ale omului: „Cu vinul şi cu somnul / Uită grijile omul“ – spune un proverb. Creează hiperbolele bunăstării, ale bogăţiei ireale, ale sănătăţii trupeşti; cu alte cuvinte, oferă fiecăruia cîte o coroană de împărat. Iată ce spune un alt proverb reţinut de Anton Pann în Povestea vorbei: „Vinul face pe săraci bogaţi, pe ciungi cu mîini, pe ologi cu picioare şi pe orbi cu ochi.“ Băut cu măsură, vinul dă voioşie şi speranţe, alungă tristeţile grijilor cotidiene.

Voiosul chefliu strigă, călare pe butoi: „Toarnă vin în două oale / Că nici capul nu mă doare“ sau „Picioarele nu’l mai ţin şi tot strigă: ado vin!“ sau „S’a jurat pe vin să nu mai bea rachiu.“ Se degajă, apoi, mai multe imagini ale acestui chefliu ce populează cîrciumile mahalalelor, la început de epocă modernă. În prima sa operă – Îndreptătorul beţivilor, care cuprinde în sine numirile beţivilor şi toate faptele care curg din beţie – ne sînt oferite cîteva portrete.

Beţivii sînt organizaţi într-o companie, formată din zece steaguri sau cete, la care se adaugă încă una. În frunte se află steagul „Su-icimezilor“, beţivii fruntaşi, onoraţi de către „compănaşi“ pentru că ştiu „să sugă frumos / cînd sînt alţii pe jos“, pentru că beau neîncetat. Această beţie eternă le este recunoscută prin „hatişerifuri“, dîndu-le credibilitate în cunoaşterea vinurilor, dar şi calitatea de „beţiv fruntaş“, de „crai între beţivii vestiţi“. Şi, pentru a întreţine această faimă, Su-icimezii dorm cu „plosca sub cap“, se adapă la orice oră din zi şi din noapte, visează „sticle pline“ şi „buţi de vin“. Cît despre mahmureala dimineţii... trece tot cu un păhărel de vin. Urmează: 2) „limbuţii“, care sînt „ritori deplini“, „filosofi înalţi“, după primul pahar de vin; 3) „arţăgoşii“ – plini de ţîfnă şi gata să sară la bătaie; 4) „zdrenţoşii“ – gata să dea şi ultima para pe o cană de vin („O para de iau / îndată pe vin o dau / Umblă rupţi, perii le ies / Prin căciulă şi prin fes“); 5) „chefsizii“, care „adorm, pe scaune şezînd, / cu ciubucele în nări“; 6) „purceii“ – iubitori de vin, dar sensibili de stomac, vomitînd de îndată ce paharul s-a prelins pe gîtlej; 7) „nebunii“ – cu mintea pierdută, zărind „muieri oriunde“; 8) „muieraticii“, care „plîng din suflet şi suspin / lăcrămez şi se jelesc / tainele îşi dezvelesc“; 9) „voinicii“ sînt cei care ştiu să bea chiar şi din „fesuri“, spărgînd paharele, răsturnînd mesele, strigînd, chiuind; 10) „şerpii“ se dezvăluie tuturor prin răutatea afişată pe chipurile lor de insidioasa băutură; 11) „golaşii“ prind curaj, se încălzesc de la vin şi „se dezbrac, se dezgolesc / şi izmenele îşi scot / de rămîn cu pielele / şi cu atărnelele.“

Şi, ca în orice breaslă, meşterul cel mai în vîrstă este profesor pentru cei tineri. Şi, pentru că ştie „să bea frumos“, are misiunea de „a da pe brazdă ucenicul“, instruindu-l „cum să sugă mai gros“.

Locurile de adunare sînt „grădinile“, mahalaua Izvor sau Tabacii de jos, cîrciumile unde se petrece „cu muzici, cu lăutari / jucînd cărţi, cu mici, cu mari“. Se conturează şi un meniu preferat de majoritatea beţivilor. Călare pe butoaie, „la umbra pivniţelor“, beţivii se ospătează cu „mezelicuri“ alese special pentru a stimula „suptul“: urdă, brînză, ardei murat, caşcaval, şuncă, ghiudumuri, pastramă, muşchi – pe scurt, lucruri foarte sărate. Pe vremuri de post, mezelicurile sînt înlocuite cu „cepe sărate frumos“. Cînd voioşia atinge apogeul, beţivul părăseşte pivniţa pentru a chefui pe uliţă, „cîntînd, zbierînd şi strigînd“.

Într-o altă versificare a beţiei, Anton Pann notează părăsirea spaţiului sacru pentru a se regăsi şi a socializa la cîrciumă: „Popa toacă şi îi chiamă / La biserică să meargă, / Ei la cîrciumă aleargă. Cu oala de dimineaţă / Să tămîie în toată viaţa.“ Dincolo de caricaturizarea unui obicei, versurile sancţionează un anumit tip de comportament: beţia. Nu mersul la cîrciumă este rău, ci lipsa cumpătării; excesele sînt cele care modelează un tip uman – beţivul, arătat cu degetul de „mic şi mare în sat“, stricînd familii, relaţii, reputaţii. „Cine bea pînă la îmbîtare, nume bun în lume n’are“ – conchide Anton Pann.

Şi totuşi, voioşia chefliului este de preferat decît tristeţea băutorului de apă lungă.

(Fragment din Zăbava fandacsiei: Despre lucrurile mărunte ale cotidianităţii la început de epocă modernă, 1750-1860, în pregătire, Editura Humanitas).

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.

Mai multe