Despre trăncăneală

31 martie 2011   IERI CU VEDERE SPRE AZI

„Oamenii vor să figureze în adunări, unul va să-şi arate duhul, celălalt magazia de ştiinţe. Din pricina aceasta vorbesc bucuros şi vor ca toţi să asculte la dînşii ca la un oracole.“ Cu aceste rînduri se deschide Vestitorul Bisericesc din aprilie 1839, aplecîndu-se asupra trăncănelii, această tară a tuturor societăţilor, din toate timpurile. Căci „acela dar care va şti vorbi puţin şi va asculta la dînşii cu mirare nu poate să nu le fie plăcut“ continuă Dionisie Romanov, făcătorul gazetei. Aşadar, de cînd e lumea şi pămîntul, şi de la Babel încoace, vorbim şi vorbim şi iarăşi vorbim. De cele mai multe ori vorbim ca să ne aflăm în treabă, alteori doar pentru că limbuţia face parte din structura genetică a firii noastre, iar autocontrolul şi constrîngerile specifice civilităţii n-au reuşit să valorifice înţelepciunea tăcerii. Degeaba s-au străduit filozofii, savanţii, moraliştii să convingă omenirea asupra veridicităţii sintagmei „tăcerea e de aur“, să scrie tratate, să dea exemple, degeaba au căzut capete din pricina vorbelor prea multe şi „nestrunite“, trăncăneala s-a dovedit puternică, ubicuă, eternă. Bineînţeles că şi trăncăneala are slujitori înfocaţi şi slujitori mai puţin „implicaţi“. În frunte, „limbuţii şi flecarii“ care „nu ştiu cît de urît sînt văzuţi în adunări“ şi „dacă se poate fug toţi de dînşii, căci prin necurmatele lor flecăreli, prin o vecinică poftorire ale aceloraşi istorii, ostenesc şi pe răbdarea cea mai tare. O zi întreagă va fi în stare flecarul să te asurzească cu nimicurile lui“ crede arhimandritul Romanov, recomandîndu-le să se asculte „măcar un sfert de ceas“ pentru a-şi da seama de „osteneala“ produsă ascultătorului. 

Dar flecarii sînt pretutindeni şi scot din buzunar în orice împrejurare şi cu orice ocazie marele „dicţionar“ al trăncănelii; şi povestesc vrute şi nevrute, nimicurile devin lucrurile esenţiale ale existenţei umane, te trag de mînecă atunci cînd li se pare că gîndurile s-au abătut din calea „basnelor“ lor; le simţi răsuflarea precipitată şi vorbele repezi ce se sparg de obrazu-ţi, odată cu saliva; îţi pun piedică atunci cînd încerci să scoţi o vorbă şi trec cu vederea că „rar scapă să nu se învrednicească de titlu de «nerozi»“. Flecarii n-au timp să asculte, nu au răbdare să citească, nu se pot împărtăşi din experienţa civilizaţiilor, întrucît ei înşişi semnifică vîrful tuturor lucrurilor. Nu l-au citit nici măcar pe Anton Pann, care i-ar fi îndrumat aşa: „De lucruri mici, bagatele / a vorbi lung pentru ele, / Cît s-aducă supărare / Celor ce stau l-ascultare / Este cu nepotrivire, / Şi prea fără de gîndire: / Mai vîrtos cînd cunoşti bine, / Că se scîrbeşte de tine / De-nceputa ta vorbire, / Tai-o din povestire: / Au o sfîrşeşte mai tare, / Zicînd-o cu o prescutare“. Dar flecarul este şi vanitos, aşa că de unde să bănuiască cînd ar trebui să se oprească? Şi ce importanţă să acorde vorbelor? 

Arhimandritul Dionisie Romanov scrie: „Despre lucrurile asupra cărora sau nici decum este iertat a vorbi, sau numai cu mare băgare de seamă, cel înţelept se opreşte a-şi da părerile sale afară dacă nu va cere buna cuviinţă sau interesul lucrului“. Iar Anton Pann îl secondează „poezind“ bunele moravuri în conversaţie: „vorbele tale / Să fie toate pe cale, / Şi la vremi cuviincioase, / regulate, priicioase, / Iar nu fleacuri negîndite, / Şi la loc nepotrivite“. Or, „lucrurile regulate şi priicioase“ sînt doar pentru cei cu „minte“ şi care „ştiu să trăiască“ şi să „asculte cu luare aminte, ce zic alţii“, vorbind puţin, „dar ce vorbeşte este zis la vremea sa şi zis cu smerenie“. Degeaba predică „înţeleptul“ că „lucrurile“ trebuiesc „pipăite“, spre a vedea „caracterul“ lor, că „duhul“ acestora trebuie să ghideze construirea unei „păreri“, că „înţeleaptă tăcere“ apără de „toate acelea greşale în care de obşte cad limbuţii, flecarii“. Carevasăzică, nu-i întotdeauna important să te amesteci în „vorbe“ şi cu „vorbe“ doar de dragul „vorbelor“. Însă, răbdarea şi trăncăneala nu prea fac casă bună; aşa că lumea e plină de limbuţi şi trăncănitori, de flecari şi gureşi, în timp ce înţelepţii s-au retras cu smerenie în spatele tăcerii anonime.

Astăzi mai mult decît ieri, flecarii au invadat cotidianul şi vînd, ieftin, trăncăneală felurită drept „magazie de ştiinţe“, mizînd pe graba noastră, a tuturor, în a lua de „bună“ şi de „bine“ orice „gură“, fie ea şi neaurită.

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.

Mai multe