Despre tortură
- mit sau realitate barbară a veacurilor trecute? -
S-a crezut mult timp că epocile vechi au privilegiat tortura şi pedeapsa cu moartea, că doar noi, cei contemporani, avem parte de pedepse echitabile din care durerea fizică şi umilirea condamnatului lipsesc. În cartea sa dedicată torturii în Franţa Vechiului Regim, Eric Wenzel încearcă să demoleze acest mit (La torture judiciare dans la France de l’Ancien Régime: Lumière sur la Question, Edition Université de Dijon, 2011). Mai întîi de toate, tortura nu este „un instrument anarhic liber conferit magistraturii“, ci „legalizată, inclusă şi circumscrisă unei proceduri criminale destul de complexe şi precise“. Cu alte cuvinte, nu oricine poate să uzeze de tortură, oricînd, oricum, oriunde. Dar oare înscrierea ei într-un cadru juridic precis şi delimitat aduce şi respectarea acestor norme în practica cotidiană? Răspuns la această întrebare încearcă să afle autorul, de-a lungul analizei sale.
Mărturisirea ocupă un loc central în administrarea probelor unui proces. Şi cum „greşeala mărturisită este pe jumătate iertată“, sistemul juridic lucrează intens la obţinerea acestei mărturisiri, chiar dacă ea se face prin apelul la „forţă“. Biserica integrează şi dezvoltă o adevărată „cultură a mărturisirii“, care ar aduce „clemenţa divină“. Căci, pînă la urmă, ce este mărturisirea dacă nu un mijloc de curăţire interioară? Un „remediu“ necesar pentru ca trupul să se pregătească de iertare şi care va avea drept efect imediat mărturisirea unor lucruri uneori diferite de capetele de acuzare pentru care acuzatul se afla în faţa instanţei. Mărturisire, spovedanie ajung să se confunde la sfîrşitul Evului Mediu, adăugînd o dimensiune sacramentală actului de justiţie. Chiar dacă justiţia se va seculariza după această etapă, mărturisirea se va regăsi în cultura juridică a Vechiului Regim, transferîndu-şi din importanţă asupra mărturiei. Se observă cum autorul ştie să facă, de fapt, o arheologie a termenilor, analizînd transferul de conţinut de la spovedanie la mărturisire şi mărturie.
Renaşterea şi monarhia absolută vor face din tortură „arma oficială“ a întregului sistem penal, cînd „tortura pregătitoare“ şi „tortura prealabilă“ se vor afla în serviciul instrucţiei criminale. Ambele sînt folosite pentru a obţine acelaşi lucru: adevărul, „întregul adevăr care să permită magistraţilor regelui să ofere cea mai bună dreptate“. Cine poate face recurs la tortură? În principiu, orice judecător are dreptul să folosească acest instrument în obţinerea adevărului; dar limitarea atribuţiilor judecătorilor „subalterni“ (este vorba aici de justiţia seniorială şi municipală) îi va împiedica să facă apel la tortură. Asta cel puţin în teorie, pentru că, în practică, arhivele judiciare păstrează o serie de cazuri care dovedesc contrariul.
Eric Wenzel arată că, deşi tortura este parte componentă a sistemului juridic, dezbaterile din jurul aplicabilităţii ei sînt destul de strînse. O serie de autori, filozofi ai dreptului, jurişti, savanţi, pledează, într-un cuvînt, şi argumentează necesitatea limitării folosirii torturii, impunînd şi construind tot felul de restricţii menite a îmblînzi violenţa care o înconjoară. E suficient să privim în registrul Parlamentului din Paris, la anul 1732, pentru a sesiza cîtă violenţă se poate ascunde în spatele unui episod de tortură: focul, fierul roşu, extensia braţelor sau suspendarea şi aruncarea în gol, greutăţi atîrnate de picioarele ridicate în aer, meşe aprinse şi introduse între degete, tălpi „prăjite“ la foc mic, înghiţirea unor cantităţi incomensurabile de lichide, degete „încleştate“ între fălcile unor menghine, suplicii fel de fel, mai „rafinate“ sau mai puţin „rafinate“, tehnici menite să smulgă „adevărul“. Dar ce rămîne în practica cotidiană din toată această enumerare ce astăzi provoacă fiori reci? Cît de extins era apelul la tortură? Se poate vorbi de o frecvenţă durabilă? Autorul arată că, începînd cu ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, regatul francez cunoaşte un declin al mijloacelor brutale de coerciţie. Acest fenomen este legat de capacitatea monarhiei franceze de a-şi impune autoritatea, care în Epoca luminilor vrea să ofere supuşilor o justiţie cît mai „umană“. Avem de-a face cu o justiţie cît mai moderată – ne spune autorul, oferind ca susţinere cele 23 de condamnări la moarte din 692 de condamnaţi pentru delicte criminale (1660). Declinul este din ce în ce mai evident în zorii Revoluţiei. Chiar dacă folosită, tortura nu atinge nici pe departe legendele create în jurul ei. Datele statistice puse la dispoziţie de arhivele judiciare dovedesc că apelul la mărturisirea smulsă cu „cleştele“ torturii ocupă un loc secundar şi minor în raport cu brutalitatea imaginată şi cu dreptul permis de către legislaţie. Lucrul este valabil pentru Franţa Vechiului Regim, dar nu acelaşi lucru se poate afirma despre prezenţa torturii în practica juridică a celorlalte civilizaţii. Dar despre asta veţi citi dumneavoastră. Cartea lui Eric Wenzel vine să desfiinţeze un mit, folosindu-se cu erudiţie şi acribie de sursele istorice.
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.