Despre istoria Mării Negre
De curînd a apărut la editura Polirom o carte despre Marea Neagră semnată de istoricul american Charles King. Cartea este o traducere după sinteza
din 2004, publicată de University Oxford Press. Din antichitate pînă în contemporaneitate, cititorul este purtat prin diferitele evenimente care au schimbat cursul acestei mări atît de disputate. Mai întîi de toate, Charles King îşi propune să definească şi să delimiteze „zona din jurul mării“ care ar trebui să participe la istoria acestei regiuni. Dar o definiţie geografică ar limita cu mult cercetarea pentru că ar fi vorba doar de Bulgaria, România, Ucraina, Rusia, Turcia, Georgia, ţări care deţin importante porturi şi care îşi afirmă „dreptul de proprietate asupra apelor teritoriale“. Autorul preferă o definiţie „în sens larg“, care „s-ar întinde din Alpi pînă în Urali“. Alegerea este astfel justificată: „Ceea ce se întîmplă în amonte pe Dunăre, Nipru şi Don are un impact major asupra sănătăţii mării şi a populaţiei care trăieşte în jurul ei. Din punct de vedere istoric, anumite părţi ale mării au fost controlate de mari puteri imperiale, dar ţărmurile au rămas în stăpînirea unor şefi locali sau, mai tîrziu, sub autoritatea statelor moderne“. Cu alte cuvinte, cartea adună poveşti din Alpi pînă în Urali, o lume legată de un destin comun scris de Marea Neagră.
Printre aceste puteri locale cu acces la Marea Neagră se numără şi tinerele principate Moldova şi Ţara Românească. Charles King crede că „subjugarea avea unele beneficii“ şi că cele două principate au preferat acest statut care implica protecţie în exterior şi autonomie în interior: „În afara unei înţelegeri de a trimite oşti împotriva inamicilor sultanului şi de a plăti tribut anual şi amenzi periodice pentru rebeliuni, preţul recunoaşterii suzeranităţii otomane nu era prea ridicat. Întrucît otomanii reprezentau un prieten la nevoie atunci cînd polonezii şi ungurii îşi proiectau ambiţiile asupra principatelor, se poate spune că subjugarea avea chiar şi unele beneficii“ (p. 139). Cît despre „luptele cu turcii“, văzute de istoricii români drept importante victorii, pentru Charles King nu mai par spectaculoase, afirmînd că „cele două principate şi-au petrecut cea mai mare parte a secolului al XV-lea întărîtîndu-şi suzeranii unii împotriva altora, atunci cînd nu se războiau între ele“. Imperiul Otoman a preferat păstrarea statutului de state-tampon pentru cele două principate, aşa cum s-a întîmplat şi cu regiunea Caucaz. Cazacii au reprezentat o importantă forţă navală şi o putere politică de temut, atingînd apogeul între 1550 şi 1650. Autorul vorbeşte despre fricile populaţiilor aşezate de-a lungul ţărmurilor Mării Negre, supuse atacurilor permanente ale cazacilor. Se face trimitere la mărturia cunoscutului Evliya Çelebi, care relatează că sătenii din jurul oraşului Sinop au renunţat la grădinărit, temîndu-se că „recoltele lor vor fi călcate în picioare în timpul frecventelor incursiuni căzăceşti“ (p. 148). Din ambele regiuni, Imperiul Otoman s-a alimentat cu importante cantităţi de sclavi, consideraţi drept „cea mai importantă sursă de venit de pe litoralul Mării Negre“. Charles King vorbeşte şi despre o latură „pozitivă“ a acestui tip de comerţ: unii dintre sclavi îmbrăţişau sclavia „ca modalitate de îmbogăţire şi cale de succes“, o soluţie acceptabilă mai ales pentru populaţia feminină din nordul Caucaziei. Potrivit unei mărturii de la 1790, Marie Guthrie, ajunsă la Caffa, notează cum mamele preferă să-şi vîndă fiicele musulmanilor decît să le lase „pradă“ „barbarilor din munţi“, „întrucît căpeteniile cele necioplite arată prea puţin sau nici un respect sexului frumos“.
Dacă
lui Diderot considera Marea Neagră o „mare asiatică“, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi în secolul următor, Rusia şi-a extins controlul asupra porturilor din Crimeea, i-a împins pe otomani înspre sud şi şi-a consolidat astfel puterea în regiune. Mai apoi, Rusia s-a declarat protectoarea creştinismului răsăritean şi eliberatoarea popoarelor oprimate de sub jugul turcesc, afirmîndu-şi ambiţiile imperiale. „Ciornoe More“ este capitolul dedicat acestei asccensiuni a Rusiei în regiunea Mării Negre, enumerîndu-se etapele „războinice“ cu mici incursiuni în diplomaţia epocii, autorul împănîndu-şi analiza cu mărturii savuroase culese din amintirile diferitelor personalităţi ale vremurilor. Iată mărturia contelui de Ségur, ambasadorul francez în Rusia ţarinei Ecaterinei, pe care o însoţeşte în călătoria ei spre Marea Neagră: „Cînd călătoreşti de unul singur, vezi oameni, ţări, obiceiuri, clădiri aşa cum sînt ele cu adevărat. Cînd îl însoţeşte pe un suveran, călătorul găseşte totul pregătit, deghizat, colorat pentru a fi înfăţişat monarhului, iar în cuvintele şi purtările oamenilor pe care îi întîlneşte abia de află mai multă sinceritate decît în proclamaţiile unui politician“. Remarca lui Ségur este mai mult decît cunoscută şi specifică tuturor timpurilor…
Sinteza lui Charles King se citeşte uşor şi astîmpără curiozitatea unui public cît mai larg, oferind poveşti pentru toate gusturile.
Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860),