Despre dracii noştri cei de toate zilele…

17 iunie 2015   IERI CU VEDERE SPRE AZI

Deşi îi ştiu de multă vreme pe dracii noştri cei de toate zilele, mi-a venit în minte să scriu despre ei abia după ce am ascultat o conferinţă interesantă la Colegiul „Noua Europă“, ţinută de Cemal Kafadar, profesor la Harvard. Distinsul profesor vorbea despre vampiri şi despre soarta lui Dracula în însemnările de călătorie ale istoricului Evliya Çelebi din secolul al XVII-lea. A apărut apoi întrebarea legată de locul diavolului în construirea credinţelor şi superstiţiilor din lumea creştină. Şi, uite aşa, m-am întors la dracii din lumea mea, intrigată de ubicuitatea lor atît de „prietenoasă“. 

În Muntenia mea natală, dracii sînt personaje familiare şi omniprezente. Ziua începe cu „Hei, la dracu’“ şi se încheie cu „Să vă ia dracu’ pe toţi“. Tărîmul dracilor este unul bine populat, care înfricoşează prin imensitate şi mai puţin prin mulţime. Dracii inspiră teamă şi admiraţie. Un băiat isteţ şi obraznic este asemuit admirativ cu „dracul gol“, descurcăreţul este „dat dracului“, în timp ce femeia nu este decît „un drac împieliţat“. Şi, ca nevastă, femeia devine chiar mai iscusită în toate relele decît orice drac, că nu degeaba cîntă Anton Pann: „Cu lăutari şi cu masă / Aduci pe dracu în casă“. Şi tot Anton Pann scrie: „Am crezut că iau pe Stana / Şi-am luat pe Satana“. 

O baba „meşteră“ şi pricepută la toate, chiar dacă este „Talpa Iadului“, primeşte admiraţia tuturor pentru că numai ea „ştie să facă şi să desfacă“. „Unde baba face / Dracul nu desface“, spune un proverb care trimite la poveştile fantastice de pe tărîmul dracilor, acolo unde Talpa Iadului îl ţine în frîu chiar şi pe cel mai mare dintre draci, fiul ei Scaraoţchi. Cu simpatie este privit şi desenat şi cel mai tînăr dintre draci, Aghiuţă, ascuns în papucii femeilor tinere, dacă ar fi să credem o legendă din secolul al XIX-lea; de aici neastîmpărul şi dorinţele rele ale acestora; de aici şi urarea „Lua-te-ar Aghiuţă“, parcă primind o notă mai „dulce“ decît omniprezentul „Lua-te-ar dracu’“. Creştinul este sfătuit să-l ocolească cu „Nu-ţi băga în cîrd cu dracul“ şi „Nu te pune cu dracul“; îndemnurile sînt totuşi atenuate de imaginea grandioasă pe care o capătă cei care se pun cu dracul, învingîndu-l nu prin „luptă dreaptă“, ci prin folosirea vicleniei, o formă de inteligenţă. Că doar „dracul şi muierile fac război călugărilor“, după cum stă scris în Pravila de la Govora. 

O mulţime de poveşti, snoave, legende, mituri îi introduc pe draci în folclorul de zi cu zi. Diavol, demon, Satana, Aghiuţă, Scaraoţchi, Ucide-l Toaca, Michiduţă, dracul tot drac rămîne, chiar dacă pare apropiat prin popularitatea sa de lumea poveştilor. 

Fiinţe fantastice îmblînzite de legende, ca orice alte fiinţe fantastice, dracii ajung în turbinca lui Ivan sau sînt alergaţi prin ceruri de biciul Sfîntului Ilie. N-am reuşit să găsesc povestea asta cu care am crescut, aflată de la mama sau de la bunica, nu mai ştiu. Ori de cîte ori ploua tare, cu tunete şi fulgere, ştiam că Sfîntul Ilie aleargă prin ceruri, plesnind din bici şi încercînd să prindă cît mai mulţi draci. Se spunea că Sfîntul Ilie era un mare duşman al dracilor, iar Dumnezeu, temîndu-se că-i va omorî pe toţi, i-a temperat vînătoarea, promiţîndu-i că-l va lăsa să ucidă cîţiva draci doar de ziua lui, adică pe 20 iulie. Avînd însă o memorie scurtă, Sfîntul Ilie nu-şi amintea niciodată de ziua lui, aşa că-l întreba pe Dumnezeu: „Cît mai este, Doamne, pînă la ziua mea?“. „He, he, Ilie, mai e, mai e“, îi răspundea Dumnezeu. Iar Ilie alerga cu caru-i de foc printre nori, speriindu-i numai pe draci. După o vreme, iarăşi întreba: „Veni, Doamne, ziua mea?“. „De cînd se duse, Ilie, ziua ta… Să fii tu sănătos“, îi răspundea Dumnezeu. Iar Ilie, supărat, alerga furios printre nori, stîrnind furtuni şi fulgere, plesnind din bici. Şi, cum peste tot „e plin de draci / ca moara de saci“, Sfîntul Ilie are de lucru pentru eternitate. 

Dracu-n sus şi dracu-n jos se află şi astăzi pe buzele multora dintre semenii noştri. Există, bineînţeles, şi babe temătoare, fete habotnice şi bigoţi scrupuloşi care-şi fac cruce de zece ori şi-şi scuipă-n sîn de cum îi aud pronunţat numele. Dar, cum zicea Iordache Golescu odinioară, „în curul zmeritului locuieşte dracul“; cu alte cuvinte, „cel mai zmerit, acela cel mai îndrăcit, de care mult, mult să ne ferim“. Aşa că pînă şi dracu’ e de-al nostru! 

Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860),

Mai multe