Despre Descîntece
Pe vremea copilăriei mele, baba Dumitra ocupa un loc central în economia satului: putea vindeca bolile uşoare cu un descîntec. Durerile de cap, durerile de măsele, indispoziţiile şi alte mici ipohondrii îşi găseau leacul într-un pahar cu apă, cîţiva tăciuni stinşi şi vorbe magice rostite în semiîntuneric şi înaintea icoanelor. Greu de spus ce va fi intonat baba Dumitra, ştiu doar că multe dintre indispoziţiile adolescenţei mele şi-au găsit leacul în acea apă „sfîntă“. Descîntecul i-a preocupat pe folclorişti şi etnografi, dar destul de puţin pe istorici, şi mai puţin pe lingvişti. Mă gîndesc aici la ultimii 20 de ani de cercetare, cînd istoriografia românească s-a îndreptat spre teme atît de diverse. Dar credinţele populare şi practicile magice au trecut un pic pe lîngă noua generaţie de cercetători, aplecată şi grăbită să cerceteze un trecut recent care cere prea puţine abilităţi lingvistice şi prea multă, mult prea multă, eseistică. Chirilica şi lucrul cu dicţionarele par să fie un inconvenient greu de acceptat pentru toţi cei care vor să devină „celebri“ peste noapte, redactînd pagini fără a scrie cărţi. Emanuela Timotin oferă un instrument de lucru esenţial pentru toţi cei care se vor gîndi să se îndrepte spre o epocă mai puţin „accesibilă“ din punct de vedere lingvistic. Cartea Descîntecele manuscrise româneşti (secolele al XVII-lea – al XIX-lea), apărută la Editura Academiei Române, 2010, analizează cu acribie „textele curative, menite să îndepărteze o influenţă nefastă“. Autoarea precizează că arhivele „ascund“ multe alte texte, conţinînd descîntece cu privire la „găsirea comorilor“, a „obiectelor pierdute“, la „prinderea evadaţilor“, la „trezirea dragostei persoanei iubite“. Iată aşadar teme şi arhive care ar putea să elucideze multe dintre raţiunile gesturilor noastre de astăzi.
Amestecate printre rugăciuni, reţete şi amulete, descîntecele au populat manuscrisele şi implicit trebuinţele oamenilor în secolele trecute. Filolog de formaţie, Emanuela Timotin s-a aplecat asupra acestora din perspectiva lingvistică, dar încercînd şi o abordare antropologică ori de cîte ori a fost nevoie. Astfel, descîntecele sînt puse în legătură cu tradiţia lor orală şi cu echivalentele lor din alte civilizaţii. Expresie a fricilor care ne domină, descîntecele aveau, au, încă, menirea de a îmblînzi întrucîtva natura atît de „răzbunătoare“. De pildă, grindina nu este decît efectul diavolului ce tulbură apele şi „sfărîmă“ viile, holdele şi „ţarinele noastre“. Or, acest diavol ar putea fi îmblînzit sau măcar „izolat“ printr-un descîntec: „Oprescu-te, diavole, cu cel Dumnezău viu şi adevărat, ce-au rodit ceriul şi pămîntul şi preacinstită Maica Născătoare Domnului, Maria, giurata lui Iosif...“ Multe dintre acestea, prin „creştinarea“ lor, vor intra în practica religioasă. Chiar mai sus, se poate observa că fidelul, creştinul, îşi asociază, ca ajutor în combaterea răului, divinitatea. Pasul următor, integrarea într-o „molitvă de ploaie înfricoşată“. De altminteri, autoarea precizează că distincţia dintre descîntece şi rugăciuni este foarte greu de realizat din cauza faptului că „în tradiţia manuscrisă, uneori acestea sînt extrem de asemănătoare“. Apare astfel „rugă cîndu doare capul“ care se află la graniţa dintre descîntec şi rugăciune. Şi pentru că durerile de cap sînt mai prezente decît oricînd, vă ofer un fragment, că cine ştie, poate că vă veţi găsi leacul: „Doamne, Isuse Hristoase, vino acmu şi te atinge de şerbul lui Dumnezeu... să se scoale să-ţi slujească svenţieei tale cu tot darul şi acmu şi pururi şi întru veacii veacilor adevăr“.
Naşterea, cu întreg universul de interdicţii, frici, spaime, păcate presupuse, aduce şi produce practici spectaculoase în care descîntecul ocupă un rol principal. Şi ce îşi doreşte orice femeie: o naştere uşoară. Iată soluţia: „Cînd nu poate muierea să facă copilul scrie pe hîrtie aşa: «Uşile ceriului s-au deschis, şi tu cocoane, ieşi că te chiiamă Dumnezeu.» Şi să ţii hîrtiia în spatele ei“.
Şi sînt apoi farmece ce ar trebui desfăcute, vrăji ce ar trebui anulate, meşteşuguri ce ar trebui oprite. Pentru fiecare există un leac: „carte di disfăcut orici fapt ar fi de făcut“ sau „desfacire faptului celui ce ţ-au făcut, să fie la dînsul“ şi „să mături casa de trei ori şi să gîndeşti: «nu mătur casa di pai, di gunoai, şi o mătur de fapt, di dat, di căscare, di strigare, di toate urîciunile, di toate bolîciunile». Şi după ce-i strînge gunoiul la uşă să pui trei cărbuni aprinşi în gunoiul într-un sac şi sacul să fii spartu la fundu şi să le duci la pîrîu şi să zîci: Cine mi-au dat c-o mînă, eu îi dau cu doî“. În carte veţi găsi de toate, de boli şi iubiri, de ploi şi furi, de făcut şi desfăcut. Nu-mi rămîne decît să-i mulţumesc Emanuelei Timotin pentru carte şi să-i doresc să aibă răbdarea, motivaţia, perseverenţa necesare pentru a duce la bun sfîrşit această anchetă atît de vastă, dar atît de necesară.
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.