Despre „delicata moarte”...

17 martie 2011   IERI CU VEDERE SPRE AZI

Punerea în scenă a propriei morţi este o artă a decenţei; o decenţă care presupune un pic de interes, delicateţe şi multă, multă organizare. Grăbiţi să trăim cît mai mult şi cît mai multe, moartea nu este, pentru mulţi dintre noi, decît o imagine sinistră, depărtată şi chiar intangibilă. Aşa că lăsăm pe mîna altora delicatul moment de trecere, „trezindu-ne“ din somnul veşnic cu claxoane, fanfare, manele, mirosuri, vînzoleală, şi mult tărăboi.  

Nu acelaşi lucru se întîmpla în timpuri mai vechi, căci moartea făcea parte din lucrurile importante ale vieţii. Aşa stă pildă testamentul negustorului oltean Ioan Băluţă, cu prăvălii multe în mahalalele Craiovei. Prin strădania şi iscusinţa lui Gheorghe Lazăr, putem citi astăzi testamentul-roman, nu mai puţin de 70 de pagini de manuscris, în care moartea este personajul principal. Testamentul a fost inclus într-o analiză minuţioasă cu privire la viaţa şi relaţiile acestui negustor: Mărturie pentru posteritate: Testamentul negustorului Ioan Băluţă din Craiova, Istros, Brăila, 2010.  

Moartea din testamentul lui Ioan Băluţă nu este una apăsătoare, înfiorătoare sau urîtă, ci doar o etapă inevitabilă către tărîmul veşniciei şi al fericirii eterne. Este, în acelaşi timp, şi prilej de reglare, cu conştiinciozitate şi calm, a tuturor afacerilor pămînteşti, de împăcare obligatorie cu toţi cei din jur. Interesante rămîn instrucţiunile negustorului craiovean cu privire la grija pentru „cadavrul“ ce trebuie să cucerească eternitatea. Mai întîi de toate, trupul trebuie să fie decent şi curat, fără zorzoane şi împopoţonări inutile: „şi în cap să-mi puie un fes nou, iar işlic să nu-mi puie, pentru că n-am trebuinţă dă işlic acolo unde voi merge“ (p. 69). Această grijă a decenţei vestimentare se asociază cu necesitatea contopirii cu pămîntul matcă, pentru ca sufletul să urce cît mai repede spre tărîmuri. Or, insistă pe simplitate şi „ajutor“ spre uşurare: „şi coşciugul mă rog să să poruncească dă a nu-i pune blane dă dăjos, ci numai să puie patru speteze ca să să aşeze mult păcătosul trupul mieu pă pămînt dintru care este alcătuit“ (p. 69). Cum moartea nu poate fi un spectacol plăcut pentru ochii şi nasurile celor din jur, grijuliu, Băluţă nu doreşte expunerea trupului: „la rădicare-mi o să mă acopăre cu capacu a nu le aduce fraţilor vreo supărare dă vreun miros, pot zice că şi obidă. Şi de aceea mă rog ca dă loc să mă acopere cu capacu, ca acoperit să mă petreacă, pă care prieteni îi rog ca să mă şi ierte“ (p. 71).  

Petrecerea mortului prin mahala atrage inevitabil priviri, dar şi mulţi calici, grăbiţi să urmeze alaiul cu speranţa unei pomeni. Această mulţime, permanent în căutare de ceva, sperie şi tulbură slujbele religioase, liniştea din biserică, „petrecerea rudelor“. Pentru a evita bulucirea mulţimii şi „abandonarea“ sufletului mortului, Băluţă cere ocolirea acestui ritual creator de vînzoleală dăunătoare: „la biserică să nu să împarţă, fiindcă se face zgomot şi mi bine se vor împărţi (aici e vorba de făclii – n.n.) pă la case scăpătate cînd se vor împărţi hainele“. Aşadar, ei, săracii, nu sînt uitaţi, ci doar amînaţi. Şi pentru prima dată, face menţiunea ca hainele lui să fie spălate înainte de a ajunge pe trupurile altora: „cămăşi şi alte mărunţişuri… să să spele şi spălate să să dea“ (p. 73).  

Dar cine este acest Ioan Băluţă? Gheorghe Lazăr, cunoscut pentru cercetările sale cu privire la evoluţia negustorimii în ţările române, construieşte un minuţios studiu genealogic şi de istorie socială care ne dezvăluie nu numai identitatea negustorului nostru, ci şi mecanismele de funcţionare ale unei  întregi reţele comerciale şi sociale ce s-a desfăşurat între Craiova şi Balcani, în prima modernitate românească. Băluţă este unul dintre pionii importanţi, care îşi începe activitatea la 1784 la Rîmnic, unde cumpără o pivniţă, şi sfîrşeşte la 1831 ca unul dintre notabilii de vază ai oraşului Craiova, prins în păienjenişul comerţului, pe drumul de la Viena la Edirne. 

Dacă printre negustorii italieni notarea evenimentelor din viaţa de familie era o practică curentă încă din secolul al XV-lea (vezi acele ricordaze studiate de Christiane Klapisch-Zuber), la noi abia testamentul-roman al negustorului Ioan Băluţă deschide o breşă şi sperăm/ne dorim ca alţi negustori să-l fi urmat. Aşa cum ne-am dori ca alţi cercetători harnici să-i descopere prin colburile misterioase ale arhivelor.  

Recomand această carte tuturor românilor, care ar fi cazul să înţeleagă că „petrecerea morţii“ trebuie să fie un spectacol delicat şi decent, şi… care să nu provoace „obidă“ semenilor.  

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.

Mai multe